Sub Același Acoperiș: Povestea Unei Mame Singure Între Rușine, Luptă și Speranță

— Milica, nu mai pot! Nu mai pot să te văd cum vii acasă cu burta la gură și fără bărbat! Ce o să zică lumea? — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de ciorbă acră. Tata stătea la masă, cu ochii în pământ, strângând nervos ziarul între degete. Aveam doar douăzeci și doi de ani și simțeam că tot universul meu se prăbușește. Eram însărcinată cu Vlad și tatăl lui, Radu, dispăruse fără urmă după ce aflase vestea.

Am ieșit din casă cu lacrimile șiroind pe obraji, ținându-mă de burtă ca și cum aș fi putut proteja copilul de toate vorbele grele. Pe stradă, vecina doamna Stela m-a privit lung, cu o sprânceană ridicată. „Săraca fată… cine știe ce-a făcut?” am auzit-o șoptind către altcineva. În acea clipă am simțit că nu mai am niciun loc pe lume.

Primele luni după ce l-am născut pe Vlad au fost un coșmar. Am stat într-o garsonieră umedă din cartierul Ferentari, cu pereții plini de mucegai și cu frigul care pătrundea până în oase. Mâncam pâine cu margarină și beam ceai ieftin. Vlad plângea des, iar eu mă simțeam vinovată că nu-i pot oferi mai mult. Îmi era rușine să cer ajutor, dar uneori nu aveam de ales. Mergeam la cantina socială și mă rugam să nu mă vadă nimeni cunoscut.

Într-o zi, când Vlad avea aproape doi ani, am primit un telefon de la mama. „Milica, vino acasă. Tata e bolnav.” Am ezitat, dar am mers. În sufragerie, tata era palid și slăbit. M-a privit lung și a spus încet: „Îmi pare rău că n-am știut să fiu tată pentru tine.” Am plâns amândoi. Mama însă nu s-a putut abține: „Dar tot nu pot să ies cu tine pe stradă. Lumea vorbește.”

Am plecat din nou, hotărâtă să nu mă mai întorc decât atunci când voi avea ceva de arătat lumii. Am început să caut orice fel de muncă: am spălat scări de bloc, am făcut curățenie în birouri noaptea, am avut grijă de bătrâni. Într-o zi, la o familie din Cotroceni unde făceam curățenie, doamna Ana m-a întrebat: „Milica, tu ai terminat liceul?” I-am spus că da. „Atunci hai să te ajut să-ți găsești ceva mai bun.”

Așa am ajuns să lucrez ca asistentă la o mică firmă de contabilitate. Nu știam nimic despre calculatoare sau facturi, dar am învățat repede. Seara, după ce-l culcam pe Vlad, citeam manuale și tutoriale pe telefonul vechi. Încet-încet, am început să visez că aș putea avea propria mea firmă.

Dar drumul nu a fost deloc ușor. Într-o zi, când Vlad avea cinci ani și mergea la grădiniță, directoarea m-a chemat la discuții: „Doamnă Milica, copilul dumneavoastră nu are tată trecut în acte. Știți că lumea vorbește?” Am simțit din nou acea rușine care mă urmărea peste tot. Am plecat acasă plângând și i-am spus lui Vlad: „Mami te iubește oricum ai fi.” El m-a privit cu ochii mari: „Și eu te iubesc, mami.”

Am decis atunci că nu voi mai lăsa pe nimeni să ne facă să ne simțim mici. Am început să economisesc fiecare leu și am urmat un curs online de antreprenoriat pentru femei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și am deschis un mic birou de contabilitate într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Primele luni au fost grele — clienții nu aveau încredere într-o femeie tânără fără recomandări. Dar doamna Ana mi-a adus primii clienți.

Într-o seară târzie, după ce terminasem toate actele pentru o firmă micuță de construcții, Vlad a venit la mine în birou: „Mami, tu ești cea mai tare!” Am râs printre lacrimi.

După câțiva ani de muncă neîntreruptă, biroul meu a crescut. Am angajat alte două femei care trecuseră prin povești asemănătoare cu a mea. Am început să țin discursuri motivaționale la conferințe pentru femei singure sau abuzate. Povesteam deschis despre rușinea pe care am simțit-o, despre prejudecățile care încă există în România față de mamele singure.

Mama a venit la una dintre conferințele mele fără să-mi spună. După ce am terminat discursul și lumea m-a aplaudat în picioare, a venit la mine cu ochii în lacrimi: „Milica, sunt mândră de tine.” Tata murise între timp, dar știu că și el ar fi fost mândru.

Astăzi, Vlad are doisprezece ani și e cel mai bun la matematică din clasă. Încerc să-i ofer tot ce n-am avut eu: siguranță, iubire și curajul de a fi el însuși.

M-am întrebat mereu: câte femei ca mine trăiesc încă sub povara rușinii? Câți copii cresc fără să știe că nu e vina lor? Poate povestea mea va da curaj măcar unei singure persoane să nu renunțe la visurile ei.