Singurătatea bătrâneții: Povestea unei mame uitate

— Mamă, nu pot veni azi. Am o ședință importantă la birou, poate duminică, bine? Vocea Ioanei răsuna grăbită prin telefon, iar eu, cu mâinile tremurânde, strângeam receptorul ca pe o ancoră. Era a treia oară luna asta când îmi amâna vizita. Am oftat adânc și am încercat să-mi ascund dezamăgirea.

— Sigur, mamă, nu-i nimic. Să ai spor la muncă, i-am răspuns încet, dar ea deja închisese.

M-am așezat pe marginea patului, privind spre fereastra prin care lumina de toamnă părea să mă mângâie. Casa era tăcută, prea tăcută. De când a murit Ilie, soțul meu, liniștea asta mă apasă ca o povară. Mă gândesc la anii în care casa era plină de râsete, de pași mici alergând pe holuri, de miros de cozonac și supă fierbinte. Acum, totul e doar ecou.

Rareori mă sună copiii mei. Ioana e mereu ocupată cu serviciul și cu cei doi băieți ai ei, Vlad și Radu. Mihai, băiatul meu cel mic, locuiește la doar două stații de tramvai distanță, dar parcă ar fi pe alt continent. Are mereu scuze: ba serviciul, ba oboseala, ba „mami, vin eu când pot”.

Într-o zi de sâmbătă, am decis să merg eu la Mihai. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria din colț și am pornit spre blocul lui. Am urcat încet scările, cu inima bătându-mi tare. Am sunat la ușă și mi-a deschis nora mea, Alina.

— Bună ziua, mamă! Ce surpriză! Mihai nu e acasă acum… a ieșit cu niște prieteni. Dar poți să intri dacă vrei.

Am intrat stingheră. Nepoata mea, Maria, stătea cu ochii în telefon și abia mi-a aruncat un „bună”. M-am așezat pe canapea și am încercat să port o conversație cu Alina despre vreme și despre școală. Simțeam că nu sunt dorită acolo. După o jumătate de oră stânjenitoare, am plecat cu sufletul greu.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat la fotografiile vechi: Mihai și Ioana copii, eu și Ilie tineri la mare. Am plâns în hohote, întrebându-mă unde am greșit. Oare nu am fost o mamă bună? Oare i-am sufocat prea mult? Sau poate nu le-am dat destul?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ioana: „Mamă, te rog să nu te superi că nu am ajuns ieri. Vlad are teză și trebuie să-l ajut.” Am răspuns doar „Succes!” și am simțit cum se rupe ceva în mine.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. M-am apucat să croșetez fulare pentru nepoți, să le las la ușă când nu era nimeni acasă. Nu am primit niciun telefon de mulțumire. La biserică mă întâlneam cu alte femei ca mine — singure, uitate de copii. Ne plângeam una alteia și ne întrebam dacă așa e viața sau dacă noi am făcut ceva greșit.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit bătăi în ușă. Era vecina mea de palier, tanti Viorica.

— Marioara, hai la mine la ceai! Nu mai pot nici eu cu liniștea asta…

Am mers la ea și am stat până târziu povestind despre vremurile bune. Mi-a spus că fiica ei a plecat în Italia și nu a mai sunat-o de luni întregi.

— Știi ce cred eu? Că ne-au crescut copiii prea bine pentru lumea asta grăbită… Ei nu mai știu ce înseamnă să stai la masă cu familia sau să-ți asculți părinții.

Am plecat acasă gândindu-mă la vorbele ei. Poate că generația noastră a sacrificat prea mult pentru copii și acum plătim prețul.

Într-o zi de decembrie, când zăpada acoperea tot orașul ca o pătură groasă, am primit un telefon neașteptat.

— Bunica? Sunt Vlad… Pot veni la tine azi?

Inima mi-a tresărit de bucurie. Am pregătit repede prăjituri și ceai cald. Vlad a venit singur, fără mama lui.

— Bunico… pot să stau puțin? Nu vreau să mă duc acasă acum…

L-am privit atent: avea ochii roșii și părea abătut.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu?

— M-am certat cu mama… Nu mă înțelege deloc! Mereu vrea să fiu cel mai bun la școală… Nu mai pot!

L-am luat în brațe și l-am lăsat să plângă pe umărul meu. Atunci am înțeles: fiecare generație are luptele ei. Poate că Ioana e prea ocupată pentru mine pentru că încearcă să fie o mamă perfectă pentru copiii ei.

După acea zi, Vlad a început să mă viziteze mai des. Îmi povestea despre școală, despre prietenii lui, despre visele lui. Încet-încet, Ioana a început să mă sune mai des — poate pentru că Vlad îi spunea cât de bine se simte la mine.

În Ajunul Crăciunului, pentru prima dată după mulți ani, casa mea s-a umplut din nou de râsete și voie bună. Mihai a venit cu familia lui, Ioana cu ai ei. Au adus cadouri și au stat până târziu povestind.

La finalul serii, Ioana m-a luat de mână:

— Mamă… îmi pare rău că te-am neglijat. Nici nu mi-am dat seama cât de mult ți-ai dorit să fim împreună.

Am plâns amândouă în brațe una alteia.

Acum știu că nu sunt singură — dar nici nu pot uita anii de tăcere și dor. Mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere? De ce trebuie să ajungem la marginea singurătății ca să ne regăsim familia?