Prea tânără, prea repede: Povestea mea ca mamă adolescentă în România

— Larisa, nu-mi vine să cred! Cum ai putut să faci una ca asta? — vocea mamei răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan, ca un tunet care nu se mai oprea. Stăteam în picioare, cu mâinile strânse pe lângă corp, încercând să nu plâng. Tata se uita la mine cu ochii lui reci, de parcă nu mă mai recunoștea. În colțul sufrageriei, bunica își făcea cruce și murmura ceva despre rușinea neamului.

Aveam șaisprezece ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată. Nu era niciun film romantic, niciun moment de bucurie. Era doar panică, furie și o tăcere apăsătoare care s-a lăsat peste noi după ce mama a izbucnit în plâns. „Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem cu tine?”

Nu știam ce să răspund. Nici eu nu știam ce o să fac cu mine. Rareș, băiatul cu care eram împreună de aproape un an, nu era acolo. Când i-am spus că sunt însărcinată, a tăcut mult la telefon, apoi a zis: „Trebuie să vorbim… dar nu acum.” Nu l-am mai văzut două săptămâni.

În liceu, vestea s-a răspândit mai repede decât focul. Prietenele mele, Adina și Roxana, au început să mă evite. La început mi-au scris mesaje: „Ești ok?” sau „Ai nevoie de ceva?” Dar după câteva zile, au încetat să mai răspundă la telefon. La școală, colegii șușoteau pe la colțuri. Profesoara de română m-a privit cu milă și mi-a spus într-o pauză: „Larisa, gândește-te bine la viitorul tău.”

Noaptea plângeam în pernă. Mă simțeam singură, trădată de toți și de toate. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Tata se închidea în dormitor și asculta știri la radio, ca să nu mă audă prin casă. Bunica mă privea ca pe o străină.

Singura care a rămas lângă mine a fost mătușa mea, Ioana. Într-o seară a venit la noi cu o pungă de portocale și mi-a spus: „Larisa, viața nu se termină aici. O să fie greu, dar o să vezi că poți.” Am plâns în brațele ei ca un copil mic.

Când Rareș a venit în sfârșit să vorbim, era palid și speriat. „Nu știu dacă sunt pregătit…”, a spus el. „Nici eu nu sunt”, i-am răspuns printre lacrimi. Dar copilul era acolo, creștea în mine și nu puteam da timpul înapoi.

Lunile au trecut greu. Mama a început să se mai înmoaie când m-a văzut cât sufăr. Într-o noapte, când am avut o criză de plâns din cauza durerilor de spate, a venit la mine în cameră și m-a ținut de mână până am adormit. Tata însă nu s-a apropiat de mine până după ce am născut.

Am născut o fetiță într-o dimineață friguroasă de februarie. Am numit-o Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că totul are un sens nou. Rareș a venit la spital cu un buchet de lalele galbene și a plâns când a văzut-o.

Acasă însă lucrurile nu s-au liniștit. Tata încă era distant, iar mama era mereu obosită și nervoasă. Îmi reproșa că nu pot merge la facultate ca toate fetele de vârsta mea, că am stricat tot ce au muncit ei pentru mine. Eu încercam să le arăt că mă descurc: schimbam scutece, făceam lapte praf, mă trezeam noaptea de zeci de ori.

Prietenii mei dispăruseră aproape toți. Adina mi-a scris după câteva luni: „Îmi pare rău că n-am știut cum să te ajut.” Dar era prea târziu; între noi se formase deja un zid.

Rareș venea din ce în ce mai rar. Spunea că are mult de învățat pentru Bac și că părinții lui nu-l lasă să vină des la mine. Într-o zi mi-a spus că nu poate fi tată acum și că are nevoie de timp să-și pună viața în ordine. Am rămas singură cu Ana-Maria.

Au urmat luni grele. M-am angajat part-time la un magazin din cartier ca să pot cumpăra scutece și lapte. Mama mă ajuta când putea, dar era mereu obosită după turele ei la spital. Tata începea să vorbească din nou cu mine, dar doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic.

Într-o zi, când Ana-Maria avea aproape un an, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. „Mi-e teamă pentru tine”, mi-a spus ea printre suspine. „Mi-e teamă că n-o să poți avea o viață normală.” Am luat-o de mână și i-am spus: „Nimic nu mai e normal pentru mine de când am rămas însărcinată… dar asta nu înseamnă că nu pot fi fericită.”

Am început să merg la cursuri serale ca să termin liceul. Era greu — Ana-Maria se îmbolnăvea des, eu eram mereu obosită — dar nu voiam să renunț. La magazin am cunoscut-o pe Cristina, o altă mamă tânără care mi-a devenit prietenă adevărată. Ne ajutam una pe alta cu copiii și ne împărțeam grijile.

Au trecut doi ani de atunci. Ana-Maria merge acum la grădiniță și eu am reușit să iau Bac-ul din a doua încercare. Rareș vine uneori s-o vadă pe fată, dar relația noastră s-a terminat demult.

Familia mea s-a schimbat mult — tata e mai cald cu nepoata lui decât a fost vreodată cu mine; mama mă ajută cât poate și uneori râdem împreună ca înainte.

Dar cel mai mult m-am schimbat eu: am învățat că pot fi puternică chiar dacă lumea mă judecă; că pot iubi chiar dacă am pierdut prieteni; că pot spera chiar dacă viitorul e nesigur.

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș schimba ceva? Poate că da… sau poate că nu — pentru că Ana-Maria e lumina vieții mele și datorită ei am descoperit cine sunt cu adevărat.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că o greșeală te definește pentru totdeauna sau poți găsi mereu o cale spre lumină?