Povara adevărurilor nespuse: Drumul Anei către sine

— Ana, nu poți să rămâi singură la vârsta asta! Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la mâinile mele, tremurând ușor pe cana caldă. E februarie, iar gerul de afară pare să fi pătruns și în sufletul meu. Am 60 de ani și, pentru prima dată după mult timp, simt că nu mai vreau să mă prefac.

— Lumea o să zică ce vrea, mamă. Eu nu mai pot. Nu mai vreau să port o mască.

Mama oftează adânc, își strânge halatul pe lângă trupul firav și mă privește cu ochii aceia obosiți, dar încă plini de judecată.

— Dar tu nu vezi? Toate prietenele tale s-au recăsătorit. Nu poți să-ți petreci bătrânețea singură ca o umbră.

Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Prietenele mele… Maria s-a recăsătorit cu un bărbat care o ignoră, doar ca să nu fie singură. Ileana își petrece serile plângând în baie, de teamă să nu-l supere pe noul soț. Eu nu vreau asta. Nu mai vreau compromisuri.

Mă ridic brusc de la masă și mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi amintesc de tinerețe, când visam să fug la București, să devin actriță. Dar tata a spus că actrițele sunt femei ușoare, iar mama a plâns trei zile când am adus vorba. Așa că am rămas aici, m-am măritat cu Doru, băiat bun, muncitor la rafinărie. Am avut o viață liniștită, două fete – Andreea și Simona – și multe duminici petrecute la grătar cu vecinii.

Dar liniștea asta a fost mereu ca o pătură grea peste sufletul meu. Doru a murit acum șase ani, iar fetele au plecat la casele lor. De atunci, toată lumea așteaptă să fac următorul pas: să-mi găsesc „pe cineva”, ca să nu fiu „o povară”.

Într-o seară, Andreea m-a sunat:

— Mamă, am vorbit cu domnul Petrescu de la etajul trei. E văduv de doi ani și… cred că v-ar prinde bine să ieșiți la o cafea.

— Nu vreau, Andreea. Nu simt nimic pentru el.

— Mamă! Nu e vorba de dragoste la vârsta asta! E vorba să nu fii singură!

Am închis ochii și am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu. De ce e singurătatea atât de înfricoșătoare pentru ceilalți? Pentru mine, e liniște. E libertate. Pot să citesc până noaptea târziu fără să dau explicații. Pot să ascult muzica preferată fără să mă tem că deranjez pe cineva.

Simona a venit într-o zi cu copiii:

— Mamaie, tu nu vrei să ai pe cineva care să te ajute? Să nu mai cari singură sacoșele?

— Dragă mea, eu am două mâini bune încă. Și dacă nu le voi mai avea, tot voi găsi o soluție.

Simona m-a privit lung, apoi a schimbat subiectul. Dar știu că nu m-a înțeles.

Într-o noapte, am visat că sunt din nou tânără și dansez pe scena unui teatru imaginar. Publicul mă aplaudă, iar eu simt că trăiesc cu adevărat. M-am trezit plângând. Mi-am dat seama că toată viața am trăit după regulile altora: ale părinților, ale soțului, ale societății.

Într-o duminică, la masa de prânz cu familia extinsă, unchiul Gheorghe a aruncat replica:

— Ana, tu ai fost mereu prea visătoare. La vârsta ta trebuie să te gândești la bătrânețe, nu la vise!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Și dacă vreau să visez? Dacă vreau să fiu singură? De ce trebuie mereu să fac ce vrea lumea?

Toți au tăcut stânjeniți. Mama a început să-și frământe mâinile pe șorț.

După masa aceea, am început să scriu într-un jurnal. Am scris despre dorințele mele ascunse, despre fricile mele, despre cât de mult mi-a lipsit curajul să spun „nu” atunci când trebuia. Am scris despre Doru – cât l-am iubit și cât m-am pierdut pe mine încercând să fiu soția perfectă.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am ieșit la plimbare prin parc. Pe o bancă stătea doamna Stanciu, vecina mea de la parter. S-a uitat la mine cu ochii ei blânzi:

— Ana dragă, știi ce-am învățat eu după 70 de ani? Că nimeni nu trăiește viața ta în locul tău. Fii fericită cum poți tu.

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege.

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, cu un pahar de vin roșu și muzica lui Nicu Alifantis pe fundal. Am dansat încet printre scaune și am râs de una singură.

A doua zi dimineață le-am spus fetelor:

— Vreau să știți că sunt bine așa cum sunt. Nu mai vreau să mă recăsătoresc doar ca să fac pe plac altora.

Andreea a oftat:

— Dacă tu ești fericită… atunci noi te susținem.

Simona m-a îmbrățișat strâns:

— Să nu uiți niciodată cine ești, mamă.

Acum, la 60 de ani, mă simt mai liberă ca oricând. Poate că lumea va vorbi – dar lumea vorbește oricum. Eu am ales să-mi ascult inima.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu povara adevărurilor nespuse? Câte dintre noi avem curajul să fim fericite după propriile reguli?