Portofelul soțului meu, zidul meu de închisoare: Lupta mea pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Iulia, iar ai cheltuit bani pe prostii? Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburul cafelei se amestecă cu mirosul de teamă. Mă uit la el, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar știu deja că orice aș spune va fi greșit. Portofelul lui stă pe masă, între noi, ca un zid de netrecut.

— Erau pentru copii, Vlad. Aveau nevoie de caiete noi… răspund încet, cu ochii în pământ.

— Nu mă interesează! Nu ai voie să iei bani fără să mă întrebi! Ai uitat cine aduce banii în casă?

Asta e viața mea de doisprezece ani. O căsnicie care a început cu promisiuni și fluturi în stomac, dar care s-a transformat într-o iarnă fără sfârșit. Când l-am cunoscut pe Vlad, eram studentă la Litere, visam să devin profesoară și să scriu cărți. El era fermecător, sigur pe el, cu planuri mari. M-a cucerit cu vorbe frumoase și gesturi tandre. Dar după nuntă, totul s-a schimbat încet, ca o ceață care se lasă peste un oraș adormit.

La început, nu am observat semnele. Îmi spunea că vrea să aibă grijă de mine, că nu trebuie să muncesc, că locul meu e acasă, lângă copii. Am acceptat, crezând că e iubire. Dar ușor-ușor, am început să simt cum libertatea mea se topește ca zăpada sub soare. Vlad a preluat controlul asupra banilor, asupra deciziilor, asupra timpului meu. Portofelul lui a devenit simbolul puterii lui asupra mea.

— De ce nu te angajezi? mă întreabă uneori mama la telefon.

— Nu pot, mamă… Vlad nu vrea. Zice că nu are rost, că nu câștig destul și că trebuie să fiu acasă pentru copii.

Mama oftează la celălalt capăt al firului. Știu că nu înțelege pe deplin. Nici eu nu înțelegeam la început cât de greu e să fii dependentă de cineva pentru orice: pentru o pereche de ciorapi, pentru un bilet de autobuz, pentru o cafea cu o prietenă.

Cea mai mare durere nu sunt certurile sau reproșurile zilnice, ci sentimentul de izolare. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Nu aveam bani să ies cu ele, iar Vlad mereu găsea motive să mă țină acasă: ba copiii sunt răciți, ba trebuie să gătesc ceva special pentru el. Uneori mă uit pe geam la femeile care trec grăbite spre serviciu și mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul să spun „nu”.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la prietena mea cea mai bună, Anca. „Nu uita cine ești”, scria ea la final. Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept. Cine sunt eu? O mamă bună? O soție devotată? Sau doar o umbră care trăiește din mila portofelului altcuiva?

— Iulia, ai văzut portofelul meu? strigă Vlad din hol într-o seară.

— Nu l-am văzut, răspund automat, deși știu exact unde e: pe raftul din dormitor, acolo unde îl pune mereu.

Îl aud cum bombăne și trântește ușa dulapului. Mă simt vinovată fără motiv. Așa m-am obișnuit: să-mi cer scuze pentru orice, chiar și pentru lucruri pe care nu le-am făcut.

Copiii noștri, Maria și Radu, simt și ei frigul dintre noi. Maria are doar zece ani și deja mă întreabă de ce tata e mereu supărat pe mine. Radu se ascunde sub masă când Vlad ridică vocea. Îmi promit în fiecare zi că nu voi lăsa ca ei să creadă că asta e normalitatea.

Într-o seară de iarnă, când Vlad era plecat la serviciu peste program, am deschis laptopul vechi și am început să caut joburi online. Inima îmi bătea nebunește — dacă mă prindea Vlad… Dar ceva din mine s-a trezit la viață. Am trimis CV-uri la câteva edituri mici din oraș. Nu aveam mari speranțe, dar era primul pas spre ceva ce uitasem: speranța.

După două săptămâni am primit un email: „Vă invităm la un interviu”. Am simțit cum îmi dau lacrimile. Am ascuns emailul într-un folder secret și am început să-mi pregătesc răspunsurile în minte. În ziua interviului am spus că merg cu copiii la medic. M-am simțit vinovată față de Vlad — dar liberă față de mine însămi.

Interviul a mers bine. O doamnă blândă pe nume Gabriela m-a întrebat despre pasiunea mea pentru literatură și despre ce mi-a lipsit cel mai mult în ultimii ani.

— Libertatea… am șoptit fără să-mi dau seama.

Gabriela mi-a zâmbit trist: — Știu cum e.

Când am primit vestea că am fost acceptată pentru un job part-time ca redactor online, am plâns din nou — dar de data asta de bucurie. Era un început mic, dar era al meu.

Când i-am spus lui Vlad despre job, a izbucnit:

— Nu ai voie! Cine va avea grijă de copii? Ce o să creadă lumea? Vrei să mă faci de râs?

Am tăcut. Pentru prima dată după mulți ani nu m-am rugat de el să mă lase. I-am spus doar atât:

— O să am grijă de copii și o să lucrez. Pentru mine. Pentru noi.

A urmat o perioadă grea: certuri mai dese, tăceri apăsătoare, priviri reci la masă. Dar ceva din mine s-a schimbat definitiv. Am început să pun bani deoparte din salariu — puțin câte puțin — într-un plic ascuns printre hainele copiilor.

Într-o zi, Maria m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am privit-o lung și mi-am dat seama că nu mai pot minți nici pe ea, nici pe mine.

— Nu încă… dar încerc să fiu.

Acum scriu povestea mea cu speranța că cineva va citi și va înțelege: dependența financiară este o formă de abuz invizibil care te poate rupe bucățică cu bucățică până nu mai știi cine ești. Dar există ieșire — chiar dacă drumul e lung și greu.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă după zidurile unui portofel străin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va fi începutul unei discuții pe care prea mulți o evităm.