O zi care a schimbat totul: Povestea nevăzută a lui Nicolae

— Nu te uita la el, Eliza, hai mai repede! vocea mamei răsună tăios, în timp ce încercam să-mi desprind privirea de bărbatul care stătea ghemuit sub copertina magazinului de lângă Piața Romană. Ploua cu găleata, iar lumea se grăbea, cu fețele ascunse sub umbrele colorate. Dar eu nu puteam să-mi iau ochii de la el. Avea o pătură murdară trasă peste umeri și ținea în brațe o pungă de plastic, ca și cum acolo ar fi fost toată averea lui.

— Mamă, dar dacă are nevoie de ajutor? am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

— Eliza, nu te mai uita! Sunt mulți ca el. Nu poți salva pe toată lumea. Hai, întârziem la dentist!

Am mers mai departe, dar imaginea lui mi-a rămas în minte toată ziua. Seara, după ce m-am întors de la facultate, nu am putut să mă liniștesc. Am scotocit prin dulap după niște haine vechi și am pus într-o pungă câteva sandvișuri. Am ieșit pe furiș din casă, fără să-i spun mamei unde mă duc.

Când am ajuns la colțul străzii, el era tot acolo. M-am apropiat încet, cu inima bătându-mi nebunește.

— Bună seara… Am adus ceva de mâncare, dacă vreți…

Bărbatul s-a uitat la mine cu ochi mari, obosiți. Avea barba nerasă și fața brăzdată de riduri adânci. A întins mâna tremurând.

— Mulțumesc, domnișoară… Nu trebuia…

— Cum vă cheamă? am întrebat, încercând să-i zâmbesc.

A ezitat o clipă.

— Nicolae. Dar toți îmi spun Nelu.

Am stat lângă el câteva minute, privind oamenii care treceau grăbiți pe lângă noi, fără să ne bage în seamă. Am simțit pentru prima dată cât de invizibil poate fi cineva în mijlocul orașului.

— De cât timp sunteți pe stradă? am întrebat timid.

Nicolae a oftat adânc.

— De trei ani… De când m-a dat fiică-mea afară din casă. A zis că nu mai are loc pentru mine. Soția mea a murit acum cinci ani… După aia n-am mai fost bun de nimic.

Mi s-a pus un nod în gât. Nu știam ce să spun. M-am gândit la tata, la certurile noastre din ultimul timp, la cât de ușor e să judeci fără să știi povestea celuilalt.

— Îmi pare rău… am șoptit.

— Nu-i vina ta, domnișoară. Așa e viața. Unii au noroc, alții nu. Dar știi ce doare cel mai tare? Că nu mai vorbește nimeni cu mine. Parcă nici nu mai exist.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am scos din geantă o bancnotă de 10 lei și i-am întins-o.

— Nu pentru bani am stat de vorbă cu tine, zise el blând. Dar îți mulțumesc. Să ai grijă de tine.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la Nicolae și la toți oamenii pe lângă care trecem zilnic fără să-i vedem cu adevărat. A doua zi am povestit totul mamei.

— Eliza, nu poți schimba lumea singură! Sunt oameni care aleg să trăiască așa!

— Nu cred că cineva alege să fie singur și flămând, mamă! am izbucnit eu.

A urmat o ceartă lungă. Mama era convinsă că oamenii străzii sunt periculoși sau leneși. Eu simțeam că trebuie să fac ceva mai mult decât să le dau bani sau haine vechi.

În zilele următoare am început să-l vizitez pe Nicolae aproape zilnic. Îi aduceam mâncare caldă și stăteam de vorbă cu el. Îmi povestea despre tinerețea lui în Ploiești, despre cum lucra la uzină și despre serile când mergea cu soția la teatru. Ochii îi străluceau când vorbea despre fiica lui, Irina, dar apoi se întunecau brusc.

— Am greșit mult față de ea… După ce a murit maică-sa, m-am apucat de băut. Am pierdut tot… Și casa… Și familia…

Într-o zi l-am găsit bătut și plin de sânge. Cineva îi furase pătura și puținele lucruri pe care le avea.

— Nu-i nimic, Eliza… M-am obișnuit…

Atunci am simțit o furie uriașă față de nedreptatea lumii. Am încercat să-l ajut să găsească un adăpost social, dar peste tot mi s-a spus că nu sunt locuri sau că trebuie acte pe care Nicolae nu le mai avea demult.

Prietenii mei au început să râdă de mine când le-am povestit ce fac.

— Ce rost are? Nu vezi că nu vrea să se ridice? E pierdut!

Dar eu nu puteam renunța. Într-o seară friguroasă de decembrie l-am găsit pe Nicolae aproape înghețat. L-am dus la spital cu taxiul și am stat lângă el până dimineața. Atunci mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Să nu-ți fie rușine niciodată că-ți pasă, Eliza! Lumea are nevoie de oameni ca tine…

După câteva zile, Nicolae a murit. Nimeni nu a venit să-l caute sau să-l plângă în afară de mine și o asistentă care îl cunoștea din spital.

Am rămas mult timp cu gândul la el și la cât de ușor putem deveni invizibili pentru ceilalți. M-am certat cu mama din nou, dar apoi am început să fac voluntariat la un centru pentru persoane fără adăpost. Am cunoscut zeci de oameni ca Nicolae — fiecare cu povestea lui tristă sau frumoasă, fiecare cu dorința simplă de a fi văzut și ascultat.

Uneori mă întreb: dacă fiecare dintre noi ar privi măcar o dată în ochii unui om al străzii și ar asculta povestea lui, oare lumea ar fi altfel? Sau ne e mai ușor să ne prefacem că nu vedem?