Nu-mi voi mai vedea niciodată nepoții?

— Doamnă Maria, a sunat nora dumneavoastră la ambulanță. A luat copiii și a zis că nu-i veți mai vedea niciodată.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vecina mea, tanti Ileana, avea vocea aceea gravă pe care o folosea doar când se întâmpla ceva cu adevărat rău. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi trag sufletul. În urechi îmi răsuna plânsul lui Radu, nepotul meu cel mic, și țipetele Anei, nora mea, pe care le auzisem vag prin ușa apartamentului cu doar câteva minute înainte.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, cu vocea tremurândă.

— Nu știu exact… A țipat că nu mai poate, că nu vă mai suportă. Apoi a ieșit pe scări cu copiii, iar cel mic plângea de mama focului. Am văzut-o cum urca în taxi și pleca.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile la gură, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Cum am ajuns aici? Unde am greșit? Mi-am dorit mereu ce e mai bun pentru fiul meu, pentru familia lui. Dar poate am vrut prea mult să controlez totul.

Mi-am amintit de ziua în care Ana a intrat pentru prima dată în casa noastră. Era timidă, cu ochii mari și speriați. Eu am privit-o cu suspiciune – nu era „de-a noastră”, venea dintr-o familie modestă dintr-un sat uitat de lume. Dar fiul meu, Lucian, o iubea. Și eu am încercat să mă obișnuiesc cu ideea.

Anii au trecut și Ana a devenit mama nepoților mei. Dar ceva între noi nu s-a legat niciodată. Eu îi spuneam mereu cum să facă lucrurile: cum să gătească pentru Lucian, cum să spele hainele copiilor, cum să-i crească. Ea mă asculta la început, dar apoi a început să răspundă înapoi.

— Doamnă Maria, vă rog frumos, sunt copiii mei! spunea ea uneori, cu vocea ridicată.

— Știu mai bine! Am crescut trei copii! îi răspundeam eu, fără să-mi dau seama cât de mult o răneam.

Ultima ceartă a fost acum două zile. Radu răcise și eu am insistat să-i dau ceai de tei cu miere, ca pe vremea mea. Ana a refuzat categoric:

— Nu are voie miere la vârsta asta! A zis doctorul!

— Doctorii ăștia tineri nu știu nimic! Eu știu ce e bine!

A izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. Lucian m-a certat atunci:

— Mamă, las-o pe Ana să fie mamă! Tu ai fost mamă pentru noi, acum e rândul ei!

Am simțit un nod în gât, dar nu am cedat. Am crezut că fac bine. Că îi ajut.

Astăzi însă, când am auzit că Ana a plecat cu copiii și nu vrea să-i mai văd… m-am prăbușit. Am început să mă plimb prin casă ca o leoaică în cușcă. Am încercat să-l sun pe Lucian – nu răspundea. Am sunat-o pe Ana – telefonul era închis.

M-am uitat la jucăriile copiilor împrăștiate prin sufragerie și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât de mult îi iubesc și cât de mult mi-ar lipsi dacă nu i-aș mai vedea niciodată.

Spre seară, Lucian m-a sunat în sfârșit. Vocea lui era rece:

— Mamă, Ana e la spital cu copiii. Nu s-au simțit bine după ce au plecat de la tine. Te rog să nu mai insiști acum.

— Lucian… eu… doar am vrut să ajut…

— Ai ajutat destul! Asta nu e casa ta! E casa noastră!

A închis brusc. Am simțit că mă sufoc. Am stat ore întregi pe întuneric, gândindu-mă la fiecare moment în care am ridicat vocea la Ana, la fiecare sfat dat fără să mi se ceară, la fiecare privire critică pe care i-am aruncat-o.

A doua zi dimineață m-am dus la biserică. M-am rugat pentru sănătatea nepoților mei și pentru iertare. M-am întâlnit acolo cu preoteasa Paraschiva, care m-a privit lung:

— Ce s-a întâmplat, doamnă Maria?

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul.

— Poate că e timpul să-i lași pe tineri să-și trăiască viața lor… Să-ți ceri iertare dacă ai greșit… Să le arăți că îi iubești fără să-i controlezi…

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara i-am scris Anei un mesaj lung:

„Ana, îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus și făcut. Îmi doresc doar să fiți bine și să mă ierți dacă poți. Îmi lipsesc copiii și mi-e dor de tine.”

Nu mi-a răspuns imediat. Au trecut zile grele, pline de tăcere și regrete. Într-o după-amiază, Lucian a venit acasă singur.

— Mamă… Ana încă e supărată. Dar copiii sunt bine acum. Poate… poate ar trebui să stai puțin departe de noi o vreme.

Am dat din cap și l-am privit cum pleacă fără să mă îmbrățișeze.

Casa e goală acum. Trec zilele una după alta și mă gândesc dacă voi mai avea vreodată șansa să-mi strâng nepoții în brațe sau dacă Ana mă va ierta vreodată.

Oare câte mame ca mine au pierdut totul din dorința de a face bine? Oare cât de greu e să recunoști că ai greșit și să începi din nou?