„Nu mai pot fi mereu salvatoarea altora” – Povestea mea despre limite, vinovăție și curaj

— Ioana, te rog, doar două ore! Nu am cu cine să-l las pe Darius, iar șeful meu deja m-a amenințat că mă dă afară dacă mai lipsesc.

Vocea Anei răsună disperată pe palier, iar Darius, cu ochii mari și jucăuși, se agață de piciorul meu. E a treia oară săptămâna asta când mă roagă să-l supraveghez. Îmi simt inima strânsă, pentru că știu că Ana nu are pe nimeni altcineva, dar și pentru că azi aveam planuri: voiam să merg la mama, să-i duc medicamentele și să stau cu ea la o cafea. Mă uit la ceas, la Darius, la Ana. Ezitarea mea e vizibilă.

— Ioana, știu că te deranjez, dar nu am altă soluție! Te rog!

Înghit în sec. O parte din mine vrea să spună „nu”, dar cealaltă parte, cea care se teme să nu fie considerată egoistă sau rea, mă împinge să accept din nou. Îmi amintesc de toate dățile când am renunțat la planurile mele pentru alții. Mă simt prinsă într-o capcană invizibilă, una țesută din bunăvoință și vinovăție.

— Bine, Ana, dar doar două ore, da?

— Promit! Mulțumesc, Ioana, nu știu ce m-aș face fără tine!

Ușa se închide în urma ei, iar eu rămân cu Darius, care deja împrăștie jucăriile prin sufragerie. Îl privesc și mă întreb: când am ajuns să fiu mereu „soluția de rezervă”? De ce nu pot să spun „nu” fără să mă simt vinovată?

Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Ajută-i pe ceilalți, că nu știi niciodată când ai nevoie de ei.” Poate de aceea am crescut cu teama de a refuza, cu frica de a nu dezamăgi. Dar azi, când mă uit la ceas și văd cum timpul meu se scurge pentru alții, simt că nu mai pot continua așa.

După două ore, Ana nu apare. Îi scriu un mesaj. Nu răspunde. Încă o oră trece. Mă uit la Darius, care adoarme pe canapea, și simt cum frustrarea crește în mine. Îmi sun mama și îi spun că nu mai pot ajunge. O aud oftând la capătul firului.

— Lasă, mamă, știu că ești ocupată. Poate mâine…

Vocea ei blândă mă doare mai tare decât orice reproș. Îmi vine să plâng. De ce nu pot să spun „nu”? De ce trebuie să fiu mereu cea care cedează?

Când Ana apare, după patru ore, nici măcar nu-și cere scuze. Pare grăbită, obosită, dar și ușurată.

— Mulțumesc, Ioana! Ești o comoară! Mâine te pot ruga din nou?

Simt cum mi se taie respirația. Mâine? Îmi vine să țip, dar mă abțin. Zâmbesc forțat și spun că trebuie să mă gândesc. Ana pleacă, iar eu rămân cu un nod în gât.

Noaptea nu pot dormi. Îmi vin în minte toate momentele în care am pus nevoile altora înaintea mea. Mă gândesc la mama, la prietenele care m-au sunat să ieșim și le-am refuzat pentru că „trebuia” să ajut pe cineva. Mă gândesc la mine, la cât de puțin timp mi-am acordat în ultimii ani.

Dimineața, mă hotărăsc. Îmi scriu pe o foaie: „Am dreptul să spun NU.” Repet de câteva ori, ca pe o mantră. Când Ana bate la ușă, cu Darius de mână, simt cum inima îmi bate nebunește.

— Ioana, te rog, doar azi, că am o ședință importantă…

O privesc în ochi. Îmi tremură vocea, dar spun:

— Ana, îmi pare rău, dar azi nu pot. Am și eu lucruri de făcut. Nu pot fi mereu disponibilă.

Ana mă privește surprinsă, aproape șocată.

— Dar… tu mereu m-ai ajutat! Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că am nevoie de timp pentru mine și pentru familia mea. Nu pot să fiu mereu aici. Îmi pare rău dacă te dezamăgesc, dar trebuie să-mi pun și eu limitele.

Ana oftează. Se vede că nu-i convine, dar nu mai insistă. Pleacă fără să spună nimic. Închid ușa și simt cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Mă așez pe canapea și plâng. Plâng de ușurare, de vinovăție, de teamă că am pierdut o prietenă, dar și de bucurie că, în sfârșit, am avut curajul să mă pun pe mine pe primul loc.

În zilele următoare, Ana nu mă mai caută. Pe palier ne salutăm scurt, rece. Mă simt vinovată, dar și eliberată. Mama mă sună și mă întreabă dacă vin la ea. De data asta spun „da” fără să mă gândesc la altcineva. Mă duc la ea, bem cafea, râdem, povestim. Simt că trăiesc din nou pentru mine.

Seara, mă uit în oglindă și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare am dreptul să spun „nu”, chiar dacă asta înseamnă să dezamăgesc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?