„Nu mai e loc pentru tine aici, mamă” – Povestea unei mame care și-a pierdut locul în viața fiului său

— Mamă, nu cred că e o idee bună să rămâi la noi. Nu avem loc…

Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet. Stăteam în holul apartamentului lor din Militari, cu valiza la picioare și o pungă cu plăcinte calde în mână. Îi simțeam privirea Anei, nora mea, rece și evaluatoare, ca și cum aștepta să vadă dacă mă voi face de râs sau dacă voi accepta umilința cu demnitate.

Nu știam ce să spun. Îmi simțeam obrajii arzând de rușine și furie. Am crescut singură un copil, am muncit douăzeci și opt de ani la fabrica de confecții, am renunțat la orice vis personal ca să-i fie lui bine. Și acum, când bătrânețea mă apasă și sănătatea mă lasă, nu mai e loc pentru mine?

— Mihai, doar câteva zile… Am venit să vă ajut, să stau cu voi până vă obișnuiți cu bebelușul. Știi că nu mă simt bine singură acasă…

Ana a oftat scurt, aproape teatral:

— Doamnă Maria, apartamentul are două camere. Una e a noastră, una a copilului. Nu avem unde să vă punem. Și sincer… vrem să ne descurcăm singuri.

Mihai a evitat să mă privească în ochi. Știam că Ana îl ținea sub papuc, dar nu-mi imaginam că va ajunge să mă dea afară din viața lui atât de ușor. M-am așezat pe marginea canapelei, încercând să-mi adun gândurile. În minte mi se derulau toate momentele în care Mihai venea acasă plângând de la școală și îl țineam în brațe până adormea. Toate zilele în care îi făceam pachetul cu mâncare și îi puneam un bilețel cu „Te iubesc!” în ghiozdan.

— Mamă, nu vreau să te superi… Dar Ana are dreptate. E casa noastră acum. Avem nevoie de intimitate.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să-i spun că nu cer mult, doar un colț de pat sau o saltea pe jos. Că nu vreau decât să fiu aproape de el, să-l ajut cu copilul, să nu mă simt uitată. Dar m-am oprit. Mândria nu m-a lăsat.

— Bine, Mihai. Dacă asta vrei…

Am ieșit pe scara blocului cu valiza grea și inima și mai grea. Pe drum spre gară, am plâns ca un copil. Mă simțeam trădată și inutilă. Toată viața am fost „mama lui Mihai”. Acum cine mai sunt?

În zilele următoare, am încercat să-mi găsesc rostul. Vecina Ileana m-a invitat la cafea:

— Lasă-i, dragă! Așa-s tinerii azi, nu mai au respect pentru părinți! Pe vremea noastră, stăteam toți laolaltă și nimeni nu comenta!

Dar eu știam că nu e chiar așa simplu. Îmi aminteam cum mama mea s-a mutat la noi după ce tata a murit și cât de greu i-a fost soțului meu să accepte prezența ei zilnică în casă. Poate Ana avea dreptate… Poate eu eram problema.

Seara, Mihai m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău că te-am supărat. Dar Ana chiar are nevoie de liniște acum. Poate vii peste câteva luni…

Vocea lui era stinsă, parcă vinovată. Am vrut să-i spun că nu-i nimic, că îl înțeleg. Dar adevărul era că nu înțelegeam nimic din lumea asta nouă, unde mamele devin povară pentru copiii lor.

Într-o zi, am primit o poză cu nepoțica mea pe WhatsApp. Era frumoasă ca un înger. Am plâns iar — de bucurie și de durere că nu pot s-o țin în brațe.

Au trecut luni. Am început să merg la biserică mai des, să ajut la cantina socială din cartier. Îmi umpleam timpul cu orice numai să nu mă gândesc la golul din sufletul meu.

Într-o duminică, Mihai a venit singur la mine:

— Mamă… Ana vrea să mergem la mare cu copilul. Poți veni tu să stai cu pisica?

Am râs amar:

— Pentru pisică e loc, pentru mine nu?

A roșit și a dat din umeri:

— Nu e așa… Doar că…

Nu a terminat fraza. Am înțeles totul fără cuvinte: rolul meu s-a schimbat. Nu mai sunt centrul universului lui Mihai. Sunt doar o anexă utilă când au nevoie.

Într-o seară ploioasă, stând singură la geam, mi-am amintit de toate sacrificiile făcute pentru el: serile nedormite când avea febră, banii strânși leu cu leu pentru facultate, hainele vechi pe care le purtam ca să-i pot cumpăra lui ceva nou.

M-am întrebat: oare am greșit undeva? Oare l-am iubit prea mult? Sau lumea s-a schimbat atât de tare încât dragostea de mamă nu mai valorează nimic?

Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească drumul ei. Dar doare al naibii când realizezi că drumul copilului tău nu mai trece pe la tine.

Voi ce credeți? E vina mea că am devenit o povară? Sau pur și simplu așa e viața acum?