Nadgrobni mister: Povestea unei mame și adevărul care a sfâșiat satul

— Cine a făcut asta? Cine a putut să-mi ia și ultima amintire de la Dinu? am urlat în mijlocul cimitirului, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lacrimi. Era o dimineață rece de aprilie, iar roua se amesteca cu lacrimile mele pe marmura rece, acolo unde ieri fusese crucea fiului meu. Acum, doar o urmă de pământ răscolit și câteva flori ofilite mai aminteau că acolo fusese ceva sacru.

Nu știu cum am ajuns acasă, dar știu că am intrat val-vârtej în bucătărie, unde mama mea, tanti Ileana, mesteca încet în oala cu ciorbă. S-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar nu a spus nimic. Știa. În satul nostru, veștile circulă mai repede decât vântul.

— Ivana, nu te mai chinui, a zis ea încet. Poate cineva a avut nevoie de piatră…

— Piatră? Pentru ce? Pentru cine? Dinu al meu nu mai are nici măcar o cruce! am izbucnit, simțind cum furia și durerea se amestecă în mine ca un vârtej.

Adevărul e că satul nostru, Valea Rece, nu era niciodată liniștit. Oamenii vorbeau, judecau, ascundeau. De când Dinu murise, la doar douăzeci și unu de ani, într-un accident stupid cu tractorul, lumea mă privea altfel. Unii cu milă, alții cu suspiciune. Ziceau că nu l-am păzit destul, că l-am lăsat să plece la muncă obosit. Dar nimeni nu știa cât am plâns nopțile, cât am strâns din dinți să-i fac un mormânt frumos, să nu fie uitat ca alții.

Am pornit prin sat, cu pași apăsați, hotărâtă să aflu cine a putut face așa ceva. Prima la care am intrat a fost Viorica, vecina de peste drum. Era mereu cu ochii pe toți și pe toate.

— Viorico, ai văzut ceva azi-noapte la cimitir?

— Eu? Doamne ferește! Dar am auzit că Nicu al lu’ Mitică s-a învârtit pe acolo aseară. Cică ar fi avut treabă cu niște băieți de la oraș…

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Nicu era cunoscut pentru afacerile lui dubioase. Am mers direct la el acasă. L-am găsit în curte, reparând o bicicletă.

— Nicule, spune-mi drept: ai văzut ceva la mormântul lui Dinu?

S-a uitat la mine cu ochii lui mici și vicleni.

— Ivana, nu știu nimic. Dar să știi că lumea vorbește… Cică ai supărat pe cineva când ai pus monumentul ăla mare. Unii zic că nu-i drept să fie Dinu mai presus decât alții…

M-am prăbușit pe banca din fața casei lui. Cum să fie invidia atât de mare încât să fure crucea unui copil mort? Am simțit că mă sufoc.

În zilele următoare, am mers din poartă în poartă. Unii mă priveau cu milă, alții îmi întorceau spatele. Am aflat că monumentul dispăruse în noaptea când în sat veniseră niște necunoscuți cu o dubă albă. Unii ziceau că au văzut-o oprită lângă cimitir. Alții jurau că au auzit zgomote de fier și voci grăbite.

Într-o seară, când mă întorceam acasă, am găsit-o pe Ana, sora mea, așteptându-mă pe prispă. Avea ochii roșii și mâinile strânse la piept.

— Ivana, trebuie să-ți spun ceva… Tata a avut o ceartă cu primarul. Zicea că nu-i corect să faci monument așa mare, că ceilalți din sat se simt umiliți. Poate… poate cineva a vrut să-ți dea o lecție.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește din nou. Să fie chiar familia mea implicată? Să fi fost tata atât de orbit de rușine încât să accepte să mi se fure crucea copilului?

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat cu ochii în tavan, ascultând vântul care bătea prin geamuri. Dimineața, am mers la tata. Era în grădină, săpa la cartofi.

— Tată, spune-mi adevărul. Ai avut vreo legătură cu dispariția crucii lui Dinu?

A lăsat sapa jos și s-a uitat la mine lung.

— Ivana, eu n-am pus mâna pe nimic. Dar am zis și eu ce zic toți: că nu-i drept să faci atâta paradă. În satul nostru, toți suntem egali în moarte. Poate că am greșit… Poate că am stârnit pe cine nu trebuia.

Am plecat de acolo cu inima frântă. Nu mai știam în cine să am încredere. În zilele ce au urmat, satul s-a împărțit: unii mă susțineau, alții mă acuzau că am vrut să ies în evidență pe suferința mea.

Adevărul a ieșit la iveală abia după o săptămână, când poliția a găsit monumentul aruncat într-o râpă la marginea satului. Era spart, murdar, dar încă se vedea numele lui Dinu. Hoții nu-l luaseră pentru bani sau piatră, ci ca să-mi dea o lecție. Să mă aducă „la locul meu”.

Am stat lângă bucățile de marmură și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Nu pentru cruce, ci pentru răutatea care ne-a cuprins pe toți. Pentru că durerea mea a devenit motiv de bârfă și ură.

Astăzi, când trec pe lângă cimitir și văd locul gol, mă întreb: ce ne face să fim atât de cruzi unii cu alții? De ce suferința unuia trebuie să fie pedeapsa altuia? Oare vom învăța vreodată să fim oameni cu adevărat?