„Mami, nu vezi că noi ne zbatem?” – Povara unei pensii între datorii și vinovăție

— Mami, nu vezi că noi ne zbatem? Tu și tata vă plimbați prin țară, iar noi abia reușim să plătim rata la apartament!
Vocea Irinei răsuna în receptor, tăioasă, aproape disperată. Era o după-amiază de aprilie, iar eu tocmai mă întorsesem cu Mihai, soțul meu, dintr-o scurtă excursie la Băile Herculane. Ne-am permis, pentru prima dată după ani de zile, să ne bucurăm de liniște, de ape termale și de o cameră curată la o pensiune modestă. Dar bucuria s-a risipit într-o clipă.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să răspund. Mihai mă privea întrebător. Nu știa ce să spună nici el. În mintea mea se derulau imagini cu Irina și soțul ei, Radu, alergând între două joburi, mereu obosiți, mereu cu grijile la facturi și la cei doi copii mici. Știam că nu le e ușor. Dar oare era vina noastră că am ajuns la pensie? Oare nu meritam și noi puțină pace?

— Irina, știi bine că nu avem averi ascunse. Pensia noastră abia ne ajunge pentru traiul zilnic. Am pus deoparte pentru excursia asta luni întregi, am renunțat la multe… am vrut doar să ne simțim vii din nou, am încercat să explic.

— Da, dar voi nu înțelegeți! Noi nu avem nici măcar bani de grădiniță pentru Daria luna asta! Radu a rămas fără al doilea job. Nu mai putem! Voi vă bucurați de viață, iar noi ne sufocăm în datorii!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mihai a încercat să-mi ia telefonul din mână.

— Liniștește-te, Maria. Nu e vina noastră că lumea e așa cum e. Am muncit o viață întreagă pentru pensia asta.

Dar cuvintele lui nu m-au liniștit. Noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă uitam la tavan și mă întrebam: oare am devenit egoistă? Oare bătrânețea e un lux pe care nu ni-l putem permite dacă avem copii cu probleme?

A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Mamă, hai să vorbim calm. Spune-mi ce pot face. Nu avem bani în plus, dar poate găsim o soluție.

— Nu vreau să vă cer nimic! Dar mă doare când văd poze cu voi la munte sau la băi, iar eu nu pot să-i cumpăr Dariei o pereche nouă de pantofi.

Mi-am mușcat buzele. Îmi venea să plâng. Îmi aminteam cum făceam sacrificii pentru ea când era mică: haine second-hand, jucării primite de la vecini… Știam cât doare să nu poți oferi copilului tău tot ce are nevoie.

În zilele următoare, Mihai a devenit tăcut. Se uita lung pe geam sau citea ziarul fără să-l vadă cu adevărat.

— Maria, dacă le dăm lor tot ce avem, ce ne mai rămâne nouă? Dacă ne îmbolnăvim? Cine are grijă de noi?

Nu aveam răspunsuri. Am început să evit să mai vorbesc despre excursii sau mici bucurii cu Irina. Simțeam că orice gest de fericire din partea noastră era o trădare față de ea.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat.

— Voi n-ați avut niciodată grijile noastre! Voi ați avut locuri de muncă stabile, apartament repartizat de fabrică… Noi suntem sclavi la patroni străini și trăim din credit în credit! a izbucnit Radu.

Mihai s-a înroșit la față.

— Crezi că nouă ne-a fost ușor? Am stat la coadă pentru pâine, am crescut-o pe Irina cu lapte praf pe cartelă! Dar n-am cerut nimănui nimic! Ne-am descurcat cum am putut!

Irina a început să plângă.

— Poate că n-ați cerut, dar nici n-ați avut atâtea datorii! Eu nu știu dacă luna viitoare mai avem casă!

Am simțit cum familia noastră se rupe în două: noi, bătrânii care vrem liniște și puțină bucurie; ei, copiii noștri adulți care se luptă cu o lume mult mai crudă decât cea pe care am cunoscut-o noi.

În următoarele luni am început să le dăm lunar o parte din pensie. Am renunțat la ieșiri, la mici plăceri. Dar tensiunea nu dispăruse. Orice discuție despre bani se transforma într-o ceartă mocnită sau într-o tăcere apăsătoare.

Într-o seară, Mihai m-a întrebat:

— Maria, tu crezi că pensia asta mai e a noastră? Sau e a întregii familii?

Nu știam ce să-i răspund. Simțeam că orice alegere e greșită: dacă îi ajutăm pe copii, ne sacrificăm sănătatea și puțina noastră fericire; dacă nu îi ajutăm, trăim cu vinovăția că suntem egoiști.

Am început să mă uit altfel la bătrânii din parc. Oare câți dintre ei se simt liberi? Câți trăiesc cu povara copiilor lor?

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Mulțumesc pentru ajutor, mamă. Știu că nu-ți e ușor.”

M-am uitat lung la telefon și mi-au dat lacrimile. Poate că nici ea nu știe cât doare să fii prins între două lumi: lumea părinților care vor liniște și lumea copiilor care vor doar o șansă.

Acum mă întreb: oare bătrânețea în România e un drept sau un privilegiu? Oare avem voie să fim fericiți când copiii noștri suferă? Sau suntem condamnați să trăim mereu cu inima împărțită?

Voi ce ați face în locul meu? E pensia doar a noastră sau a întregii familii?