„Mamă, de azi vei dormi în bucătărie”: Cum am ajuns o străină în propria mea casă
— Mamă, nu mai avem loc. De azi vei dormi în bucătărie. Vocea Anei, nora mea, a tăiat aerul ca un cuțit. Stăteam în hol, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, încercând să-mi țin lacrimile în spatele pleoapelor. Radu, fiul meu, nu a zis nimic. S-a uitat în podea, evitând privirea mea. Am simțit cum ceva din mine s-a rupt atunci, ca o ață subțire care ținea laolaltă tot ce mai aveam.
Nu știu când am devenit o povară. Poate când am început să uit lucruri mărunte sau când am început să mă mișc mai greu prin casă. Poate când pensia mea abia mai ajungea pentru medicamente și nu mai puteam contribui la cheltuieli ca înainte. Sau poate pur și simplu pentru că am îmbătrânit și nu mai eram de folos nimănui.
Casa asta am construit-o împreună cu soțul meu, Ion, Dumnezeu să-l ierte. Am muncit amândoi la fabrică, am pus fiecare leu deoparte ca să avem un acoperiș pentru copii. Radu era mic când ne-am mutat aici. Îmi amintesc cum alerga desculț prin curte, cum îi făceam clătite în fiecare duminică și cum îi citeam povești seara, lângă soba caldă. Acum, soba e rece și poveștile s-au terminat.
— Nu te supăra, mamă, dar Ana are dreptate. Copiii au nevoie de spațiu, iar tu… te descurci, nu? a zis Radu într-un târziu, fără să mă privească.
Am dat din cap încet și m-am dus în bucătărie. Am tras salteaua veche lângă masă și mi-am pus perna sub cap. Mi-am strâns genunchii la piept și am ascultat cum râdeau copiii lor în camera mare. M-am simțit mică, invizibilă, ca o umbră care se furișează pe lângă pereți.
În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Fac cafeaua, pregătesc micul dejun pentru nepoți și spăl vasele fără zgomot, să nu deranjez. Ana intră mereu grăbită în bucătărie:
— Să nu uiți să iei pâine azi! Și vezi că ai lăsat iar firimituri pe masă aseară.
Înghit în sec și dau din cap. Nu mai răspund de mult. Am învățat că orice aș spune e greșit sau inutil. Radu e mereu ocupat cu serviciul. Când vine acasă, se uită la televizor sau stă pe telefon. Nu mă întreabă niciodată cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.
Uneori mă gândesc la fata mea, Loredana. E plecată în Italia de zece ani. Vorbim rar la telefon. Îmi spune mereu că e greu, că muncește mult și că nu poate veni acasă prea curând. Mi-e dor de ea, dar nu vreau să-i spun cât de greu mi-e aici. Nu vreau să-i adaug griji pe umeri.
Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am ieșit pe balconul mic al bucătăriei și m-am uitat la stele. M-am întrebat dacă Ion mă vede de undeva și dacă ar fi mândru de mine sau ar fi trist să mă vadă așa. Am plâns încet, să nu mă audă nimeni.
A doua zi dimineață, nepoata mea cea mică, Ilinca, a venit la mine cu un desen:
— Buni, ți-am făcut o inimioară! Să nu fii tristă!
Am luat-o în brațe și mi-am înghițit lacrimile. Pentru ea încă mai contez. Pentru ea încă mai sunt cineva.
Dar Ana a văzut desenul pe frigider și a oftat:
— Ilinca, nu mai lăsa lucruri peste tot! Și tu, mamă, nu-i mai răsfăța atât!
Am simțit din nou acea durere surdă în piept. M-am retras în bucătărie și am început să spăl vasele cu mâinile tremurânde.
Într-o zi, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu mai pot cu soacra asta! Parcă stau cu o fantomă în casă! Nu face decât să stea și să se plângă… Dar ce să fac? E mama lui Radu…
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit afară și m-am așezat pe banca din curte. M-am uitat la pomii plantați de Ion și am simțit că nu mai aparțin nicăieri.
Seara aceea a fost cea mai grea. Radu a venit acasă târziu și Ana i-a spus direct:
— Ori găsești o soluție cu mama ta, ori eu plec cu copiii! Nu mai suport!
Radu a venit la mine în bucătărie:
— Mamă… poate ar fi mai bine să te duci la Loredana o vreme… Sau… poate găsim un azil bun aici în oraș…
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Radu… tu chiar vrei să mă dai la azil? După tot ce am făcut pentru tine?
A dat din umeri jenat:
— Nu e vorba de asta… dar Ana nu mai poate… Și nici eu…
Mi-am strâns lucrurile într-o sacoșă veche și m-am dus la biserică a doua zi dimineață. M-am rugat mult timp pentru putere și pentru răbdare. Preotul m-a văzut plângând și m-a întrebat dacă poate ajuta cu ceva.
— Nu știu ce să fac, părinte… Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni… Dar nici nu vreau să mor singură într-o cameră de azil…
Mi-a spus să am credință și să vorbesc cu copiii mei deschis.
Am încercat seara aceea să vorbesc cu Radu:
— Fiule… Ți-ai aminti vreodată cât am muncit pentru voi? Cât m-am sacrificat? Nu cer mult… doar un colț unde să pot trăi liniștită…
Radu s-a uitat la mine lung:
— Mamă… lumea s-a schimbat… Nu mai e ca pe vremea ta…
Atunci am înțeles că nu mai e loc pentru mine aici. Am sunat-o pe Loredana și i-am spus totul printre lacrimi. A plâns și ea la telefon:
— Mamă… vino la mine! Nu contează cât de greu e! Nu te las singură!
Mi-am făcut bagajele și am plecat după câteva zile spre Italia. În trenul spre București, privind pe geam câmpurile goale de toamnă, m-am întrebat: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când am ajuns străine în casele noastre?
Poate că sacrificiul unei mame nu se termină niciodată… Dar oare cine ne mai vede? Cine ne mai ascultă?