La 58 de ani, iubirea nu are vârstă: Povestea mea între scepticismul fiicei și curajul de a iubi din nou

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! La vârsta ta! Irina își strângea brațele la piept, privindu-mă cu ochii aceia mari, întunecați, în care se amestecau furia și dezamăgirea. Mă simțeam ca o adolescentă prinsă cu minciuna, nu ca o femeie de 58 de ani care tocmai își găsise curajul să iubească din nou.

— Irina, nu ești corectă cu mine. Doru nu e ceea ce crezi tu. Nu vrea banii mei, nu vrea casa asta. Vrea doar să fim împreună. Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de tristețe. Îmi era teamă că o pierd pe Irina, singura mea fiică, singura mea familie adevărată după ce tatăl ei ne-a părăsit acum douăzeci de ani.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când l-am întâlnit pe Doru la librăria din colț. Îmi căutam un roman polițist, el răsfoia poezii de Nichita Stănescu. Am schimbat câteva cuvinte despre cărți, apoi despre viață. M-a invitat la o cafea și am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Era ceva în privirea lui blândă care mă făcea să uit de riduri, de griji, de singurătate.

— Alexa, ai un zâmbet care luminează încăperea, mi-a spus la prima întâlnire. Am râs stânjenită, dar m-am simțit vie pentru prima dată după mult timp.

Au urmat luni în care ne-am plimbat prin parcuri, am gătit împreună și am vorbit nopți întregi despre copilărie, regrete și vise neîmplinite. Doru era văduv de cinci ani și avea un băiat plecat în Germania. Ne-am găsit unul pe altul când niciunul nu mai spera la iubire.

Când i-am spus Irinei despre Doru, a părut încântată la început. Dar când a aflat că vrem să ne logodim și să locuim împreună, s-a schimbat radical.

— Mamă, tu realizezi ce faci? Nici nu-l cunoști bine! Dacă te minte? Dacă vrea doar să profite?

Am încercat să-i explic că nu sunt o adolescentă naivă. Am trecut prin destule ca să-mi dau seama când cineva mă minte. Dar Irina nu voia să audă. A început să-l investigheze pe Doru: l-a căutat pe Facebook, a întrebat vecinii dacă l-au văzut prin cartier, chiar a sunat la firma unde lucra el ca să verifice dacă e adevărat ce mi-a spus despre jobul lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Doru m-a găsit așa și m-a luat în brațe fără să spună nimic. M-am simțit mică și neputincioasă.

— Alexa, dacă vrei să renunți la mine pentru liniștea ta cu Irina, înțeleg. Nu vreau să fiu motivul pentru care vă certați.

— Nu pot să renunț la tine, Doru. Dar nici la Irina. E copilul meu…

Am început să mă întreb dacă nu cumva Irina avea dreptate. Poate eram prea bătrână pentru iubire? Poate lumea avea dreptate când râdea pe la colțuri că Alexa s-a îndrăgostit ca o puștoaică? Prietenele mele mă priveau cu milă sau cu invidie ascunsă. Vecina de la trei mi-a spus într-o zi:

— Alexa, ai grijă! La vârsta noastră bărbații nu mai caută dragoste…

Dar eu simțeam altceva lângă Doru: liniște, siguranță și bucuria simplă de a trăi.

Irina a venit într-o duminică la masă și l-a privit pe Doru ca pe un intrus.

— Ce intenții aveți cu mama mea? l-a întrebat direct.

Doru a zâmbit trist:

— S-o fac fericită cât timp voi putea. S-o țin de mână când îi va fi greu și s-o ascult când va avea nevoie să vorbească.

Irina a izbucnit:

— Nu vă cred! Toți spuneți asta la început!

A plecat trântind ușa și eu am rămas cu sufletul sfâșiat între două iubiri: cea pentru bărbatul care mi-a redat speranța și cea pentru copilul meu care nu mă putea accepta fericită fără ea în centrul universului meu.

Au urmat luni grele. Irina nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și rece. M-am refugiat în brațele lui Doru, dar rana rămânea deschisă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, hai să vorbim.” Am mers la ea acasă cu inima cât un purice. M-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Mi-e frică să nu te pierd… Să nu te schimbi… Să nu te rănească…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă ca două copile.

— Nu te voi părăsi niciodată, Irina. Dar am dreptul la fericire. Și tu ai dreptul să fii fericită pentru mine.

A fost nevoie de timp ca Irina să-l accepte pe Doru. A venit la noi la masă tot mai des, l-a ascultat povestind despre tinerețea lui la Ploiești, despre cum a pierdut-o pe soția lui și cum a învățat să trăiască din nou. A început să-l privească altfel: nu ca pe un dușman, ci ca pe un om care mă iubește sincer.

Astăzi stăm toți trei la aceeași masă și râdem împreună. Dar drumul până aici a fost plin de lacrimi, îndoieli și curaj.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să iubim din nou după ce viața ne-a zdrobit inimile? Câți avem puterea să ne luptăm pentru fericirea noastră chiar dacă cei dragi nu ne înțeleg? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?