La 55 de ani, am ales să plec: Curajul de a-mi regăsi viața când toți m-au condamnat

— Tu chiar nu vezi că ne faci de râs? a țipat mama, cu ochii umezi de furie și neputință.

Am rămas nemișcată în mijlocul sufrageriei, cu valiza la picioare. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frică, ci de hotărâre. Tata stătea pe marginea canapelei, cu privirea pierdută în covorul vechi, iar sora mea, Irina, își strângea brațele la piept, ca și cum s-ar fi apărat de mine.

— Nu mai ești tânără, Lidia! Ce vrei să dovedești? Cine te mai ia la vârsta asta? a continuat Irina, vocea ei tăioasă ca o lamă.

M-am uitat la ele, la familia mea, la oamenii pentru care am trăit o viață întreagă. Am crescut într-un apartament modest din Ploiești, unde regulile erau simple: femeia se sacrifică pentru ai ei. Am făcut-o fără să clipesc. Am renunțat la facultate ca să am grijă de fratele meu mai mic când mama s-a îmbolnăvit. M-am măritat cu primul bărbat care m-a cerut, doar pentru că „așa trebuie”. Am crescut doi copii minunați, dar niciodată nu am simțit că trăiesc pentru mine.

Soțul meu, Doru, a murit acum cinci ani. De atunci, am devenit invizibilă. Copiii mei au plecat la București și Cluj, fiecare cu viața lui. Eu am rămas aici, între pereții care mi-au văzut toate lacrimile și toate renunțările. În fiecare dimineață mă trezeam cu un gol în piept și mă întrebam: „Asta e tot?”

Într-o zi de martie, am întâlnit-o pe doamna Stancu la piață. Era cu zece ani mai bătrână decât mine și radia o liniște pe care nu o mai văzusem la nimeni. Mi-a spus că s-a mutat singură într-un sat din Apuseni după ce a rămas văduvă. „Mi-am făcut o grădină și am început să pictez”, mi-a zis zâmbind larg. Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Dacă ea a putut, de ce nu aș putea și eu?

Am început să caut anunțuri de case mici la țară. Seara, când toți dormeau sau erau prea ocupați cu viețile lor ca să mă observe, visam cu ochii deschiși la liniștea unui loc doar al meu. Când am găsit o căsuță veche în satul Runcu Salvei, inima mi-a bătut nebunește. Am știut că trebuie să încerc.

Când le-am spus alor mei ce vreau să fac, au izbucnit scandalurile. Mama a plâns zile întregi și mi-a spus că sunt egoistă. Irina m-a acuzat că fug de responsabilități și că îi las pe toți baltă. Chiar și copiii mei au încercat să mă convingă să rămân: „Mamă, nu poți începe o viață nouă la vârsta asta! Cine o să te ajute dacă pățești ceva?”

Dar nu mai puteam să trăiesc pentru alții. În noaptea dinaintea plecării, am stat pe marginea patului și am scris o scrisoare fiecăruia. Le-am spus cât îi iubesc și cât de mult mi-aș dori să mă înțeleagă. Am plâns până dimineața, dar nu m-am răzgândit.

Când am ajuns în Runcu Salvei, totul părea ireal. Aerul era curat, oamenii mă priveau curioși dar prietenos. Casa era mică și dărăpănată, dar avea o grădină plină de viorele și un nuc bătrân în spate. În prima noapte acolo, am dormit cu ferestrele deschise și am ascultat liniștea. Pentru prima dată după mulți ani, nu m-am simțit vinovată că exist.

Primele luni au fost grele. Am învățat să tai lemne, să fac focul în sobă și să plantez cartofi. Mâinile mi s-au umplut de bătături și spatele mă durea seara, dar sufletul mi se vindeca încet-încet. În fiecare zi primeam telefoane pline de reproșuri: „Nu te mai întoarce dacă ai plecat!”, „Ne-ai făcut de râs în tot cartierul!”, „O să mori singură acolo!”

Dar au fost și momente frumoase. Vecina mea, tanti Maria, m-a învățat să fac zacuscă și mi-a adus ouă proaspete când găinile mele nu ouau încă. Copiii din sat veneau la mine să le citesc povești sau să-i ajut la teme. Într-o seară m-am trezit cântând singură în bucătărie — ceva ce nu mai făcusem din tinerețe.

Cu timpul, familia mea a început să tacă. Nu mă sunau decât rar și atunci doar ca să-mi spună cât de mult îi dezamăgesc. Într-o zi, Irina a venit pe neanunțate la mine. S-a uitat lung la casa micuță și la mâinile mele crăpate.

— Chiar ești fericită aici? m-a întrebat cu voce joasă.

— Da, Irina. Pentru prima dată în viața mea.

A oftat adânc și a plecat fără să spună altceva.

Au trecut doi ani de atunci. Încă sunt singură aici, dar nu mă mai simt singură pe dinăuntru. Familia mea încă nu mă acceptă pe deplin, dar uneori primesc câte un mesaj scurt: „Ești bine?” sau „Ai nevoie de ceva?” Poate într-o zi vor înțelege că nu i-am abandonat — doar că am ales să nu mă mai abandonez pe mine.

Mă uit uneori la mâinile mele muncite și zâmbesc amar: oare cât timp ne trebuie ca să avem curajul să trăim pentru noi? Și dacă nu acum… atunci când?