Între dorința de iubire și presiunea familiei: Povestea unei veri pline de încercări

— Nu mai pot, Nicoleta! Nu mai pot să merg la încă o întâlnire aranjată de tine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ne strecuram printre mesele aglomerate ale unei cafenele din centrul vechi al Bucureștiului. Sora mea, cu părul ei blond perfect aranjat și zâmbetul acela cuceritor, părea să nu înțeleagă deloc frustrarea care mă măcina.

— Hai, Livia, nu fi așa! Uite, băiatul ăsta chiar pare de treabă. Și e avocat! Ce-ți poți dori mai mult? mi-a șoptit ea conspirativ, aruncând o privire spre masa unde ne aștepta Vlad, cel mai recent „pretendent” găsit de ea pe Instagram.

Am oftat adânc și m-am așezat. Vlad era politicos, vorbea frumos, dar simțeam că totul e forțat. Îmi răspundea la întrebări ca la un interviu, iar eu nu reușeam să scap de senzația că nu suntem decât două piese nepotrivite într-un puzzle pe care altcineva încearcă să-l termine cu orice preț.

După întâlnire, Nicoleta m-a tras deoparte pe trotuarul luminat slab de felinarele vechi.

— Ce-ai avut? De ce ai fost așa rece?

— Pentru că nu simt nimic! Pentru că nu vreau să mă prefac doar ca să-i fac pe plac bunicii sau ție!

Nicoleta a tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Știi bine că bunica nu va înceta până nu te vede măritată. Și eu doar încerc să te ajut.

Am simțit un nod în gât. Bunica Barbara era sufletul familiei noastre, dar și cea mai mare sursă de presiune. De când tata a murit și mama s-a retras în lumea ei tăcută, bunica a preluat frâiele și ne-a crescut după regulile ei stricte: „Fetele serioase se mărită la timp. Altfel rămân singure și lumea râde de ele.”

Seara aceea s-a încheiat cu o ceartă mocnită între mine și Nicoleta. În drum spre casă, am privit luminile orașului și m-am întrebat dacă nu cumva sunt eu defectă. De ce pentru Nicoleta totul părea atât de ușor? Ea intra într-un club și toți băieții întorceau capul după ea. Eu? Eu eram mereu „prietena simpatică” sau „fata cu care poți vorbi despre orice”. Niciodată cea pentru care cineva ar fi făcut un gest nebunesc.

A doua zi dimineață, bunica ne aștepta la masă cu fața ei severă.

— Livia, ai 28 de ani. Când ai de gând să te așezi la casa ta? Nicoleta deja are pe cineva serios. Tu ce faci?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nicoleta a încercat să intervină:

— Las-o, mamaie, că nu-i ușor nici pentru ea…

— Nu-i ușor? Pe vremea mea, la vârsta asta aveam deja doi copii! Acum numai mofturi și pretenții…

Am lăsat furculița jos și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. În mintea mea se derulau toate întâlnirile eșuate din ultimele luni: băieți care vorbeau doar despre ei, tipi care voiau doar aventuri sau bărbați care păreau interesați doar pentru că eram „fata bunicii Barbara”.

Într-o seară, după încă o întâlnire ratată (de data asta cu un medic recomandat de vecina noastră, tanti Florica), am izbucnit în plâns în fața Nicoletei.

— Nu mai pot! Simt că trăiesc viața altcuiva. Că fiecare pas pe care îl fac e dictat de altcineva. Tu chiar crezi că o să găsesc vreodată pe cineva dacă tot încerc să fiu ceea ce vor alții?

Nicoleta s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Poate că am greșit… Poate că am vrut prea mult să te ajut și am uitat să te întreb ce-ți dorești tu cu adevărat.

În acea noapte am stat trează mult timp. Am rememorat copilăria noastră: cum ne jucam în curtea bunicii, cum visam la povești de dragoste ca-n filmele vechi românești. Dar viața reală era altfel. Era plină de compromisuri, de presiuni sociale și de frici nerostite.

A doua zi am decis să fac ceva pentru mine. Am refuzat politicos următoarea întâlnire aranjată și mi-am luat o zi liberă. Am mers singură la muzeu, apoi m-am plimbat prin Herăstrău cu o carte în mână. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Seara, bunica a venit la mine în cameră.

— Livia… Ți-am zis toate astea pentru că vreau să te văd fericită. Dar poate că fericirea ta nu e aceeași cu a mea…

Am zâmbit trist.

— Vreau doar să fiu eu însămi, mamaie. Să nu mă mai simt vinovată că nu sunt ca Nicoleta sau ca tine.

Bunica m-a luat în brațe și pentru prima dată am simțit că mă vede cu adevărat.

Au trecut câteva luni de atunci. Încă nu am găsit „alesul”, dar am început să mă cunosc mai bine. Am ieșit la întâlniri fără presiune, am râs cu prietenele mele și am început un curs de fotografie pe care îl visam de ani buni.

Poate că iubirea va veni cândva. Poate că nu. Dar acum știu sigur că nu vreau să trăiesc viața altcuiva doar ca să bifez o așteptare socială.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine? Sau suntem doar umbrele dorințelor celor din jur?