Fiica mea mi-a distrus prietenia: Cum am pierdut-o pe Ana, cea mai bună prietenă din copilărie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă plutea încă din dimineața agitată. Irina, fiica mea de 19 ani, stătea cu ochii în pământ, mâinile tremurând pe marginea mesei. Ana, cea mai bună prietenă a mea din copilărie, era la telefon, vocea ei spartă de plâns răsunând în difuzor: „Mi-ai distrus familia, Mariana! Cum ai putut să nu-mi spui?”

Totul a început cu un an în urmă, când Irina a intrat la facultate în București. Am crescut-o cu dragoste și grijă, i-am oferit tot ce am putut, poate chiar prea mult. Ana era mereu prezentă în viața noastră – ne vizitam des, copiii noștri au crescut împreună. Dar viața la oraș a schimbat-o pe Irina. A început să iasă mai des, să cunoască oameni noi. Într-o seară, mi-a spus că l-a întâlnit pe Vlad, băiatul Anei. „E doar un prieten”, mi-a spus atunci, dar ochii îi sclipeau altfel.

Nu am bănuit nimic la început. Dar într-o zi, Ana m-a sunat plângând: „Vlad nu mai vine acasă, Mariana. Nu-mi spune nimic. Tu știi ceva?” Am mințit-o. Am spus că nu știu nimic. În realitate, Irina îmi mărturisise deja că are o relație cu Vlad. M-am simțit prinsă între două lumi: loialitatea față de prietena mea și dragostea pentru copilul meu.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad venea tot mai des la noi acasă, iar Ana simțea că ceva nu e în regulă. Într-o zi, a venit neanunțată și i-a găsit pe Irina și Vlad împreună. S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi: „De ce nu mi-ai spus? Cum ai putut să-mi ascunzi asta?”

Am încercat să-i explic: „Ana, sunt mama ei. Nu puteam să-i trădez încrederea.” Dar ea nu a vrut să audă. „Prietenia noastră nu mai există”, mi-a spus rece și a plecat trântind ușa.

După acea zi, totul s-a schimbat. Irina s-a închis în ea însăși, iar eu am rămas cu un gol imens în suflet. Îmi lipsea Ana – serile noastre lungi de povești, sfaturile ei, râsetele din bucătărie. Îmi lipsea chiar și certurile noastre mărunte despre rețete sau modă.

Irina încerca să mă liniștească: „Mamă, nu e vina ta. Vlad și cu mine ne iubim.” Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la cât de mult a suferit Ana. Îmi aminteam cum ne promiteam una alteia când eram copii că nimic nu ne va despărți vreodată.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am găsit o scrisoare de la Ana în cutia poștală: „Mariana, poate într-o zi o să mă ierți că nu pot trece peste asta. Dar acum doare prea tare.” Am plâns ore întregi citind acele rânduri simple.

Familia noastră s-a schimbat. Soțul meu, Sorin, încerca să fie mediator: „Mariana, copiii fac greșeli. Poate timpul va vindeca totul.” Dar eu știam că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Irina și Vlad au continuat relația lor, dar mereu cu umbra trecutului deasupra lor. La fiecare sărbătoare simțeam lipsa Anei și a familiei ei. Prietenii comuni au început să ne evite; lumea vorbea pe la colțuri.

Într-o zi, Irina mi-a spus: „Mamă, dacă ar fi să alegi între mine și Ana… pe cine ai alege?” Am simțit cum mi se strânge inima. „Nu pot să aleg”, i-am răspuns sincer. „Voi sunteți parte din mine amândouă.”

Dar alegerea fusese deja făcută fără voia mea.

Acum, după un an de la acea zi fatidică, încă mă trezesc uneori noaptea gândindu-mă la Ana. Mă întreb dacă ar fi fost altfel dacă i-aș fi spus adevărul de la început. Dacă aș fi putut salva ceva din ceea ce aveam.

Viața merge înainte – Irina e fericită cu Vlad, dar eu port mereu cu mine povara acestei pierderi. Oare e corect să sacrifici o prietenie pentru fericirea copilului tău? Sau ar fi trebuit să pun adevărul mai presus de orice?

Poate că timpul va aduce răspunsuri… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales loialitatea față de copil sau față de prietenia de-o viață?