Fără copii, dar cu sufletul plin: Povestea mea

— Irina, tu chiar nu vezi cât de egoistă ești? Cum poți să spui că nu vrei copii? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Tata oftează, fratele meu, Vlad, își rotește ochii, iar sora mea, Ana, își strânge fetița la piept, ca și cum ar vrea să mă apere de propriile mele gânduri.

Îmi simt obrajii arzând. Am 34 de ani și încă mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Dar nu mint. Nu vreau copii. Nu am vrut niciodată. Și nu pentru că nu iubesc copiii – îi ador pe nepoții mei, mă joc cu ei, le cumpăr jucării și le citesc povești. Dar nu simt chemarea aceea despre care toată lumea vorbește. Nu simt golul pe care ar trebui să-l umple un copil.

— Irina, o să regreți! O să rămâi singură la bătrânețe! Ce rost are viața fără copii? Mama aproape plânge. Tata tace, dar știu că e de partea ei. Vlad oftează zgomotos.

— Las-o, mamă, poate nu e făcută pentru asta. Nu toți trebuie să avem copii. Dar nici el nu crede ce spune; îl văd după felul în care mă privește, ca pe o ciudățenie.

Ana tace. E singura care mă înțelege cât de cât, dar nici ea nu poate să spună nimic în fața părinților noștri. Are deja doi copii și o viață complicată, nu vrea să-și complice existența cu un nou scandal.

Mă ridic de la masă și ies pe balcon. Aerul rece îmi taie respirația. Privesc blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și mă întreb: chiar sunt egoistă? De ce trebuie să-mi justific mereu alegerile?

Am crescut într-o familie tradițională. Mama a renunțat la serviciu ca să ne crească pe mine și pe frații mei. Tata a muncit la rafinărie toată viața. Pentru ei, familia e totul. Copiii sunt sensul vieții. Orice altceva e lipsit de valoare.

Când eram mică, visam să devin scriitoare sau să călătoresc prin lume. Am ajuns contabilă la o firmă mică, dar încă mai citesc mult și scriu în jurnalul meu aproape zilnic. Am avut câteva relații serioase, dar niciun bărbat nu a reușit să-mi schimbe decizia. Unii au încercat – „O să-ți dorești copii când vei găsi bărbatul potrivit”, mi-a spus Radu, fostul meu logodnic. Dar nu s-a întâmplat.

La 30 de ani am început să simt presiunea din ce în ce mai tare. Colegele de la birou vorbeau doar despre grădinițe, scutece și alocații. La fiecare Paște sau Crăciun, rudele mă întrebau când „îi facem și noi un nepot lui tata”. La început râdeam, apoi am început să evit mesele de familie.

Acum, la 34 de ani, am decis să spun adevărul: nu vreau copii. Nu pot, nu simt, nu mă văd mamă. Și nu cred că e ceva greșit în asta.

Dar familia mea nu poate accepta. Mama a început să plângă tot mai des când vine vorba despre mine. Tata m-a întrebat dacă „am vreo problemă medicală” sau dacă „nu cumva sunt prea egoistă”. Vlad mi-a spus că „nu sunt femeie adevărată” dacă nu fac copii. Ana încearcă să mă apere uneori, dar se teme să nu fie judecată la rândul ei.

Într-o seară, după o altă ceartă cu mama, am postat povestea mea pe un forum online pentru femei din România. Am primit sute de mesaje – unele pline de ură („Ești o nenorocită! Cum poți să-ți urăști familia?”), altele pline de înțelegere („Și eu am ales să fiu fără copii și sunt fericită!”). Am plâns citind mesajele acelea. Nu sunt singură.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat plângând:
— Irina, te rog… Nu vreau să mor fără să te văd mamă!
— Mamă, te iubesc, dar nu pot trăi viața ta… Trebuie să trăiesc viața mea!
A închis telefonul fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Relația cu părinții mei s-a răcit. Merg rar acasă și doar când știu că nu se va discuta subiectul copiilor. Cu Vlad nu mai vorbesc deloc; mi-a spus că „nu mai are soră”. Ana îmi scrie uneori mesaje scurte: „Te iubesc oricum ai fi.”

M-am refugiat în muncă și în prieteniile mele cu alte femei ca mine – femei care au ales alt drum decât cel trasat de societate sau familie. Am început să călătoresc mai mult – am fost la Brașov singură, apoi la Cluj cu două prietene din online care au trecut prin aceleași conflicte familiale.

Uneori mă simt vinovată. Mă gândesc la mama și la lacrimile ei. Mă gândesc la tata și la privirea lui dezamăgită. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie întreagă – nu perfectă, dar sinceră cu ea însăși.

Într-o duminică dimineață, Ana m-a sunat:
— Irina… știi… cred că ai dreptate să-ți trăiești viața cum vrei tu. Și eu sunt uneori copleșită de copii și familie… Poate dacă aș fi avut curajul tău…
Am plâns amândouă la telefon.

Nu știu dacă voi fi vreodată acceptată pe deplin de familia mea. Poate că nu voi avea niciodată parte de împăcarea aceea pe care o văd în filme sau o citesc în cărți. Dar știu că am dreptul să-mi aleg drumul.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă „da”? Voi ce ați face în locul meu?