Casa care ne-a rupt familia: Povestea unei închirieri cu sufletul la gură

— Nu pot să cred, Sorina, că ai ajuns să-mi vorbești așa! — vocea lui Mihai răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu ochii plini de lacrimi, încercând să-mi adun gândurile. De două luni, viața noastră era un șir nesfârșit de certuri, reproșuri și tăceri apăsătoare. Totul pornise de la o decizie pe care am crezut-o bună: să-i închiriem casa noastră de la țară fratelui lui Mihai, Doru, și soției lui, Camelia.

— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu atâta tensiune. Parcă nu mai suntem noi, parcă nu mai avem nimic împreună, i-am spus, cu vocea tremurândă.

Mihai s-a lăsat pe scaun, cu capul în mâini. Îl vedeam pentru prima dată atât de obosit, atât de învins. Nici nu mai știam cine suntem, de când Doru și Camelia ne-au intrat în viață cu pretențiile și problemele lor.

Totul a început în primăvară, când Doru a rămas fără serviciu. Camelia era însărcinată cu al doilea copil, iar chiria la apartamentul din oraș îi sufoca. Mihai, fratele cel mare, a venit acasă într-o seară, cu ochii strălucind de speranță.

— Sorina, hai să-i ajutăm pe ai mei. Avem casa de la bunici, stă degeaba. Le-o putem închiria pe bani puțini, măcar până se pun pe picioare.

Am ezitat. Știam cât de greu e să amesteci familia cu banii, dar nu am vrut să par egoistă. Am acceptat, cu inima strânsă, sperând că facem un bine. Am stabilit o chirie simbolică, doar cât să acoperim taxele și reparațiile.

Primele săptămâni au fost liniștite. Doru ne mulțumea mereu, Camelia ne trimitea poze cu copiii jucându-se în curte. Dar apoi au început telefoanele.

— Sorina, s-a stricat centrala. Poți să trimiți pe cineva să o repare? — mă suna Camelia, mereu pe un ton ușor acuzator.

— Sorina, nu merge internetul. Fără net nu pot să caut de muncă, zicea Doru, ca și cum era vina noastră.

Am început să mergem aproape săptămânal la țară, să reparăm, să aducem, să curățăm. Banii de chirie întârziau, apoi au încetat să mai vină. Mihai încerca să fie diplomat.

— Doru, știu că e greu, dar și noi avem cheltuieli. Măcar să ne anunți dacă nu poți plăti la timp.

Doru ridica din umeri, evitând privirea.

— Frate, știi cum e… Copiii, facturile… O să-ți dau când pot.

Într-o zi, am găsit curtea plină de gunoaie, iar gardul rupt. Am întrebat-o pe Camelia ce s-a întâmplat.

— Ce vrei, Sorina? Copiii se joacă, nu putem să stăm cu ochii pe ei non-stop. Oricum, casa asta nu e cine știe ce, a zis, cu un aer superior care m-a înfuriat.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Casa aceea era moștenirea mea de la bunici, locul unde am copilărit, unde am visat. Acum era batjocorită, iar noi eram tratați ca niște străini.

Certurile dintre mine și Mihai au devenit tot mai dese. El încerca să-i ia apărarea fratelui său, eu simțeam că nu mai am niciun sprijin. Părinții lui Mihai au început să ne acuze că suntem zgârciți, că nu avem inimă.

— Cum să-i lași pe ai tăi pe drumuri? — mă certa soacra mea la telefon. — Dacă nu-i ajutați voi, cine să-i ajute?

Am început să mă izolez. Prietenele mele nu înțelegeau de ce nu mai ies, de ce nu mai zâmbesc. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mihai a plecat la părinții lui. Am rămas singură, cu inima frântă și cu sentimentul că am pierdut totul.

Au trecut luni. Doru și Camelia nu au mai plătit nimic, iar casa era tot mai degradată. Am încercat să discutăm civilizat, dar ne-au răspuns cu reproșuri și acuzații.

— Voi aveți bani, ce vă pasă? Noi suntem amărâți, dar nu vă pasă decât de voi, mi-a strigat Camelia într-o zi, când am încercat să le explic că nu mai putem continua așa.

Am decis să-i rugăm să plece. A fost cel mai greu moment. Doru a refuzat inițial, spunând că nu are unde să meargă. Mihai era sfâșiat între mine și fratele lui. Într-un final, după multe discuții și lacrimi, au plecat, lăsând casa într-o stare jalnică și familia noastră plină de răni.

Mihai și cu mine am rămas împreună, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Încrederea, liniștea, bucuria de a fi împreună — toate au fost umbrite de această experiență. Părinții lui Mihai nu ne-au iertat nici acum, iar relația cu Doru este rece și distantă.

Mă uit la casa de la țară, încercând să repar ce s-a stricat, dar știu că unele răni nu se vindecă niciodată. Mă întreb adesea: oare merită să riști liniștea familiei pentru a ajuta pe cineva drag? Sau uneori trebuie să înveți să spui „nu”, chiar dacă doare?

Poate că voi aveți răspunsul pe care eu încă îl caut: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie?