Când visul unei căsătorii devine o umbră: Povestea Anei între carieră, familie și dorința de a iubi

— Ana, iar ai venit târziu! Nu ți-e rușine să lași casa goală și să nu ai niciun bărbat lângă tine la vârsta asta? Vocea mamei răsună în holul mic, cu miros de ciorbă și flori uscate. Mă opresc în prag, cu geanta pe umăr, încercând să-mi ascund oboseala sub un zâmbet forțat.

— Mamă, am avut ședință până la opt. Știi că proiectul ăsta e important pentru mine…

Ea oftează teatral, trântind lingura pe masă. — Proiectul, proiectul… Dar tu când ai de gând să-ți faci un rost? Să nu-mi spui că iar ai refuzat să ieși cu băiatul acela de la contabilitate!

Îmi mușc buza. Nu-i pot spune că nu simt nimic pentru Mihai, că fiecare întâlnire aranjată e o povară. Că mă simt ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta, fără să conteze ce vreau eu cu adevărat.

M-am născut într-un sat mic din Buzău, unde lumea încă mai crede că femeia trebuie să fie nevastă și mamă înainte de orice. Am plecat la București la facultate, cu vise mari și promisiuni făcute mie însămi: că nu mă voi întoarce niciodată înapoi, că voi avea o carieră și voi fi liberă. Dar libertatea are un preț pe care nu mi l-a spus nimeni.

La birou, sunt Ana cea eficientă, cea care rezolvă totul, care nu spune niciodată „nu”. Șeful meu, domnul Popescu, mă laudă mereu în ședințe: — Dacă am avea zece ca tine, compania ar merge ca pe roate! Colegele mă privesc cu un amestec de admirație și milă. Ele au deja copii, soți, case la marginea orașului. Eu am doar un apartament mic și o pisică bătrână.

Seara, când mă întorc acasă, mă așez pe canapea și privesc pereții goi. Uneori îmi imaginez cum ar fi să aud râsete de copii sau vocea unui bărbat care mă întreabă cum mi-a fost ziua. Alteori mă gândesc că poate nu sunt făcută pentru asta. Poate că am fost prea ocupată să demonstrez că pot reuși singură.

Într-o duminică, la masa de Paște, tata sparge tăcerea cu vocea lui blândă:

— Ana, tu chiar nu vrei să fii fericită? Uite la sora ta, Irina. Are doi copii, un soț bun… Tu ce ai?

Irina zâmbește forțat. Știu că soțul ei o înșală și că fericirea lor e doar pentru poze pe Facebook. Dar nu spun nimic. Mă simt ca o piesă lipsă dintr-un puzzle pe care nimeni nu-l mai vrea complet.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, primesc un mesaj de la Vlad, colegul meu din facultate:

„Hei, Ana! Am auzit că lucrezi aproape de mine. Bem o cafea?”

Îmi bate inima mai tare decât ar trebui. Accept invitația fără să stau pe gânduri. La cafenea, Vlad e același: glumeț, atent, cu ochii lui verzi care par să vadă dincolo de masca mea de femeie puternică.

— Știi, Ana, mereu te-am admirat pentru curajul tău. Dar… nu ți-e dor să ai pe cineva aproape?

Înghit în sec. — Ba da… Dar parcă toți fug când aud că am 34 de ani și nu vreau doar aventuri.

El râde amar. — Și eu am trecut prin asta. Parcă lumea s-a schimbat… Toți vor libertate, dar nimeni nu vrea singurătate.

Ne vedem tot mai des. Încep să sper din nou. Îi spun mamei despre Vlad. Ea oftează:

— Să nu fie ca ceilalți! Să nu te lase cu inima frântă…

Dar Vlad dispare după câteva luni. Un mesaj scurt: „Nu sunt pregătit pentru ceva serios.”

Mă prăbușesc pe podeaua rece a bucătăriei și plâng în hohote. Pisica se freacă de picioarele mele, singura ființă care nu-mi cere nimic în schimb.

La serviciu, domnul Popescu mă cheamă în birou:

— Ana, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă vrei să iei câteva zile libere…

Refuz politicos. Munca e singurul lucru care mă ține pe linia de plutire.

Într-o zi, primesc vestea că mama e bolnavă. Cancer la sân. Lumea mea se prăbușește din nou. Merg acasă la Buzău și stau lângă ea în salonul alb al spitalului.

— Ana… să nu rămâi singură ca mine…

Îi strâng mâna și simt cum toate visurile mele se topesc într-o mare de neputință.

După luni de tratamente și speranțe frânte, mama se stinge. Tata devine o umbră prin casă, iar Irina mă privește cu ochi goi.

Mă întorc la București mai singură ca niciodată. Primesc o promovare la serviciu — director adjunct — dar bucuria e amară.

Într-o seară târzie, mă uit în oglindă și mă întreb:

„Oare chiar trebuie să aleg între a fi puternică și a fi iubită? Sau poate lumea noastră s-a schimbat atât de mult încât dragostea a devenit doar un vis frumos pentru cei curajoși?”

Voi ce credeți? E vina noastră că visăm la mai mult sau pur și simplu lumea nu mai știe să iubească?