Când copilul tău uită de tine: Povestea unei mame din București

— Vlad, mă auzi? Vlad, te rog, nu închide… — vocea mea tremura, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le mai pot opri. Pe ecranul telefonului, chipul fiului meu părea atât de departe, atât de străin. — Mamă, trebuie să merg. Am treabă la serviciu. Vorbim altădată, bine? — vocea lui era grăbită, rece, ca și cum fiecare secundă petrecută cu mine era o povară.

Am rămas cu telefonul în mână, privind ecranul negru. În apartamentul mic din Drumul Taberei, liniștea era apăsătoare. M-am așezat pe canapea, lângă perna brodată cu inițialele lui Vlad, și am început să mă întreb unde am greșit. Am fost oare prea sufocantă? Prea protectoare? Sau poate nu am făcut destul?

Mi-am crescut băiatul singură. Soțul meu, Ion, ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit la două slujbe ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum îi făceam pachetul pentru școală și îi puneam mereu un bilețel: „Te iubesc, mama”. Când a intrat la facultate, am plâns de bucurie. Era tot ce-mi dorisem: să-l văd realizat.

Apoi a apărut Andreea. O fată frumoasă, deșteaptă, dar mereu distantă cu mine. Nu m-a plăcut niciodată, simțeam asta din privirile ei tăioase. Vlad s-a schimbat după ce s-au mutat împreună. Nu mai venea acasă la fel de des, iar când venea, discuțiile noastre erau scurte și tensionate.

— Mamă, nu mai insista să vin în fiecare weekend! Am și eu viața mea acum! — mi-a spus într-o seară, ridicând tonul pentru prima dată.

Am tăcut atunci, dar inima mi s-a frânt puțin câte puțin. Când mi-au spus că pleacă în Germania pentru un job mai bun, am simțit că mi se rupe sufletul. Am zâmbit forțat și i-am ajutat să-și facă bagajele. În noaptea plecării lor, am rămas singură pe peronul Gării de Nord, privind trenul care se îndepărta cu tot ce aveam mai drag.

La început mă suna des. Îmi povestea despre orașul nou, despre cât de greu e să te adaptezi. Apoi telefoanele au devenit tot mai rare. De Crăciun mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite! Sănătate!”

Într-o zi, am încercat să-i fac o surpriză. Am strâns bani luni întregi și am cumpărat bilet de avion spre Frankfurt. I-am sunat să le spun că vin.

— Mamă… nu cred că e o idee bună acum. Andreea e însărcinată și are nevoie de liniște. Poate la anul… — vocea lui era stinsă.

M-am simțit ca un musafir nepoftit în propria familie. Am anulat biletul și am plâns toată noaptea.

Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreabă mereu:
— Ce face băiatul? Nu vine acasă?

Nu știu ce să-i răspund. Mă prefac că totul e bine, dar adevărul e că nu mai știu nimic despre el. Uneori mă gândesc să-i scriu o scrisoare lungă în care să-i spun tot ce simt: dorul, durerea, vinovăția. Dar mi-e teamă că îl voi îndepărta și mai mult.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu noi doi la mare. Vlad avea vreo zece ani și mă ținea strâns de mână. M-am prăbușit pe podea cu poza la piept și am plâns ca un copil.

— De ce nu mă mai iubești? — am șoptit printre suspine.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, s-a născut fetița noastră. Suntem bine.” Atât. Fără poze, fără apel video.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă alți părinți simt aceeași durere ca mine sau dacă doar eu sunt atât de slabă încât nu pot accepta că băiatul meu are propria viață.

Sora mea, Elena, mi-a spus într-o zi:
— Maria, lasă-l să fie fericit! Nu-l mai ține legat de tine!

Dar cum să-l las când el a fost tot universul meu? Cum să umplu golul acesta uriaș?

Într-o duminică ploioasă am mers la biserică și m-am rugat pentru el. Pentru sănătatea lui, pentru fericirea lui… dar și pentru puterea mea de a merge mai departe.

Seara târziu am primit un apel video neașteptat. Pe ecran a apărut Vlad cu fetița în brațe.
— Uite-o pe Ana-Maria! — a spus el timid.
Am izbucnit în lacrimi.
— E frumoasă… seamănă cu tine când erai mic…
Andreea a apărut în cadru pentru o clipă și a zâmbit forțat.
— Mulțumim pentru urări, doamnă Maria…
Apoi apelul s-a terminat brusc.

Am rămas privind ecranul gol și m-am întrebat: oare așa arată fericirea? Să fii spectator la viața propriului copil?

Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările mele. Poate că fiecare mamă trebuie să învețe să-și lase copilul să zboare singur — chiar dacă asta doare mai tare decât orice altceva pe lume.

Mă întreb adesea: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face ceva diferit? Sau e acesta destinul tuturor mamelor care își iubesc copiii prea mult?