Când am crezut că la 60 de ani începe basmul, dar am descoperit adevărul crud

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Mirela aproape că țipa, cu ochii plini de lacrimi și furie. Stătea în mijlocul sufrageriei, cu palmele strânse în pumni, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Aveam 60 de ani și tocmai îi spusesem că mă mărit cu Viorel, un bărbat pe care îl cunoscusem la clubul de pensionari din cartier.

— Mirela, te rog, nu e ceea ce crezi… am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu e ceea ce cred? După atâția ani în care am fost doar noi două… Acum vrei să mă dai la o parte pentru un străin?

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am crescut-o singură pe Mirela după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șase ani. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, am tras de fiecare leu ca să-i pot oferi o copilărie cât de cât normală. Am fost mamă și tată, prietenă și confidentă. Iar acum, când simțeam că în sfârșit pot să respir și eu puțin, să mă gândesc la mine, ea mă acuza că o abandonez.

Viorel era diferit de tot ce cunoscusem până atunci. Era blând, atent, avea răbdare să-mi asculte toate poveștile despre Mirela și nepoțica mea, Ilinca. Îmi aducea flori fără motiv și mă făcea să râd cu glumele lui simple. Pentru prima dată după mulți ani, mă simțeam văzută ca femeie, nu doar ca mamă sau bunică.

Dar fericirea mea a venit cu un preț. Mirela a refuzat să vină la nuntă. Mi-a spus că nu vrea să-l vadă pe Viorel în casa noastră și că nu va accepta niciodată această schimbare. Am plâns în noaptea dinaintea cununiei mai mult decât am plâns când am rămas singură cu ea. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc, dacă nu ar trebui să renunț la tot pentru liniștea ei.

— Nu poți trăi toată viața pentru alții, Maria! mi-a spus prietena mea cea mai bună, Rodica, în timp ce îmi aranja voalul alb, simplu.

— Dar dacă pierd tot? Dacă Mirela nu mă va ierta niciodată?

— Atunci n-ai avut niciodată ceea ce credeai că ai.

Cununia a fost modestă. Doar câțiva prieteni apropiați și rudele lui Viorel. M-am simțit ca o mireasă stingheră, cu sufletul împărțit între bucurie și vinovăție. După ceremonie, am mers acasă și am găsit camera Mirelei goală. Plecase la o prietenă fără să-mi spună nimic.

Primele luni cu Viorel au fost un amestec ciudat de tandrețe și tensiune. Încercam să ne construim o viață împreună, dar fiecare colțișor al casei îmi amintea de Mirela. Îi trimiteam mesaje zilnic, dar răspunsurile ei erau scurte sau inexistente. Ilinca mă întreba mereu când vine „bunica” acasă, iar eu îi spuneam că sunt aici, dar știam că nu despre mine era vorba.

Viorel încerca să mă încurajeze:

— O să se obișnuiască… E greu pentru ea să te împartă după atâția ani.

— Dar dacă nu se obișnuiește niciodată? Dacă am pierdut-o pentru totdeauna?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mirela a venit acasă pe neașteptate. Era udă leoarcă și tremura de frig.

— Am avut un accident cu mașina… Nu știam unde să merg…

Am alergat spre ea și am strâns-o în brațe fără să-i spun nimic. A plâns pe umărul meu ca atunci când era mică și îi era frică de tunete.

— Îmi pare rău… Nu vreau să te pierd, mamă… Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân singură…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre Viorel sau despre mine. Era vorba despre frica ei de schimbare, despre nesiguranța pe care o simțise toată viața după ce tatăl ei ne-a părăsit. Și eu făcusem aceeași greșeală: crezusem că dacă iubesc din nou, îi iau ceva ei.

Am început să vorbim mai mult. Am mers împreună la psiholog – eu, Mirela și chiar Viorel. Am învățat să ne ascultăm fără să judecăm. Nu a fost ușor – au fost luni întregi de certuri, lacrimi și tăceri apăsătoare. Dar încet-încet, Mirela a început să-l accepte pe Viorel. L-a văzut cum are grijă de mine când sunt bolnavă, cum îi aduce flori Ilincăi sau cum repară lucruri prin casă fără să ceară nimic în schimb.

Astăzi, la aproape doi ani de la nuntă, încă mai avem momente tensionate. Dar suntem împreună – eu, Mirela, Ilinca și Viorel – o familie ciudată, dar reală.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare e vreodată prea târziu să-ți dai voie să fii fericit? Sau trebuie mereu să plătim un preț pentru curajul de a iubi din nou? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?