Am dat fiului meu toate economiile vieții mele. A reușit, dar m-a uitat. Acum viața i-a dat o lecție.

— Mamă, nu mai pot să stau aici! Nu vezi că toți râd de mine că vin cu hainele astea vechi? Rareș își trânti ghiozdanul pe masa din bucătăria îngustă, iar vocea lui răsuna printre pereții scorojiți. Avea 17 ani atunci și era tot ce aveam mai scump pe lume. M-am uitat la el și mi-am mușcat buza, să nu plâng. Nu voiam să mă vadă slabă.

— O să fie bine, puiule. Îți promit că o să fac tot ce pot. O să ai tu haine noi, o să mergi la facultate, o să ai tot ce n-am avut eu.

Nu eram o femeie educată. Am terminat doar opt clase și am muncit de la 16 ani în depozite — întâi la textile, apoi la ambalarea alimentelor. Mâinile mi s-au crăpat de la detergenți și frig, spatele mi s-a cocoșat de la lăzi grele. Dar nu m-am plâns niciodată. Rareș era sensul vieții mele.

Când a venit vremea să plece la facultate, am strâns fiecare leu. Am vândut verigheta răposatului meu, Ion, și am scos din saltea banii puși deoparte pentru zile negre. I-am dat totul lui Rareș: 12.000 de euro, economiile unei vieți întregi de muncă și lipsuri.

— Mamă, nu știu cum să-ți mulțumesc…

— Să fii om bun, atât vreau.

A plecat la București cu ochii strălucind de speranță. Primele luni mă suna des: „Mamă, am luat bursă!”, „Mamă, am găsit un job part-time!”, „Mamă, mi-e dor de ciorba ta!”. Îi trimiteam pachete cu zacuscă și plăcinte, iar el mă făcea să râd cu povești din cămin.

Apoi telefoanele s-au rărit. „Mamă, sunt ocupat”, „Mamă, am mult de învățat”, „Mamă, ies cu colegii”. Am început să simt un gol în suflet. Îmi spuneam că e normal — tinerii au viața lor.

După facultate, Rareș a deschis o mică firmă de IT cu doi prieteni. A avut noroc: contracte bune, bani mulți, mașină nouă. Am aflat de la vecina lui tanti Lenuța, al cărei nepot lucra cu el. Pe mine mă suna tot mai rar.

Într-o zi, am făcut un drum lung cu trenul până la București. Voiam doar să-l văd. L-am sunat din gară:

— Rareș, mamă… Sunt în București! Poate ne vedem?

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… sunt foarte ocupat azi… Poate data viitoare.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am plâns pe o bancă din Gara de Nord până s-a făcut seară și m-am întors acasă cu ochii umflați.

Anii au trecut. Rareș s-a însurat cu Irina, o fată frumoasă dintr-o familie bună. Nici la nuntă nu m-a chemat — „E ceva restrâns, mamă… Irina vrea doar familia ei apropiată”. Am primit doar o poză pe WhatsApp cu ei doi zâmbind larg.

M-am simțit ca o umbră care nu-și mai găsește locul pe pământ.

Vecinii mă întrebau:

— Ce face băiatul? Nu vine pe la tine?

— E ocupat… are treabă multă…

Într-o iarnă grea, m-am îmbolnăvit rău. Am stat singură în patul rece, cu febră și tuse seacă. Nu aveam bani nici de medicamente bune. L-am sunat pe Rareș:

— Mamă… nu pot acum… suntem în vacanță la Viena…

Am închis telefonul și am plâns ca un copil părăsit.

Timpul a trecut greu. M-am obișnuit cu singurătatea și cu lipsurile. Munca în depozit m-a lăsat cu dureri cronice și pensia abia îmi ajungea de pâine și facturi.

Într-o zi de primăvară, am primit un telefon neașteptat:

— Bună ziua, sunteți mama domnului Rareș Popescu?

— Da…

— Îmi pare rău să vă anunț că fiul dumneavoastră a avut un accident rutier grav. E internat la Spitalul Floreasca.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Am luat primul tren spre București, cu inima cât un purice.

L-am găsit pe Rareș întins pe patul alb de spital, palid și slăbit. Irina stătea lângă el, dar când m-a văzut a ieșit fără să spună nimic.

— Mamă… iartă-mă…

Ochii lui erau plini de lacrimi. Pentru prima dată după mulți ani, mi-a strâns mâna ca atunci când era copil bolnav.

— Am fost un prost… Am uitat cine m-a crescut… Cine a muncit pentru mine…

L-am mângâiat pe frunte și i-am șoptit:

— Ești fiul meu. Orice ai face, te voi iubi mereu.

Rareș a avut nevoie de luni întregi ca să-și revină. În tot timpul ăsta am stat lângă el — i-am adus supă caldă, i-am citit din cărțile lui preferate din copilărie, i-am povestit despre sat și despre oamenii buni care încă mă salutau pe uliță.

Când s-a făcut bine, Rareș a venit acasă la mine pentru prima dată după zece ani. A stat la masa micuță din bucătărie și a mâncat ciorbă cu poftă.

— Mamă… vreau să repar tot ce am stricat. Vreau să fii parte din viața mea.

Nu știu dacă timpul vindecă toate rănile. Dar știu că dragostea unei mame nu moare niciodată — chiar dacă e trădată sau uitată.

Mereu mă întreb: câți copii își uită părinții când ajung sus? Și câte mame mai au puterea să ierte?