„Când Am Ajuns la Cabana, Gardul și Poarta Impecabile Ne-au Surprins. La Început, Am Crezut Că Am Greșit Adresa”

Când am ajuns la cabană, gardul și poarta impecabile ne-au surprins. La început, am crezut că am greșit adresa. GPS-ul ne condusese pe un drum de pământ șerpuitor, prin păduri dese, și în cele din urmă la această intrare aparent bine întreținută. Era un contrast izbitor față de cabanele dărăpănate pe care le trecusem pe drum.

Poarta a scârțâit când am împins-o, dezvăluind o potecă lungă și îngustă, mărginită de iarbă înaltă și flori sălbatice. Pe măsură ce mergeam pe potecă, aerul devenea gros cu miros de pin și pământ umed. Cabana a apărut în fața noastră, iar sentimentul nostru inițial de ușurare s-a transformat rapid în neliniște.

Casa era veche, cu pereții de lemn înnegriți și gri. Acoperișul era lăsat în unele locuri, iar mai multe ferestre erau bătute în cuie. Curtea era năpădită de iarbă și buruieni, unele ajungând până la genunchii noștri. Era clar că nimeni nu se îngrijise de acest loc de ani buni.

Ne-am apropiat de ușa din față, care era puțin întredeschisă. O rafală de vânt a împins-o mai mult, dezvăluind un interior întunecat. Scândurile podelei scârțâiau sub greutatea noastră când am pășit înăuntru. Particulele de praf dansau în razele de soare care se strecurau prin crăpăturile din pereți.

Sufrageria era mobilată sărăcăcios cu câteva piese de mobilier vechi și nepotrivite. Un covor decolorat acoperea o parte din podeaua de lemn, iar un șemineu de piatră domina un perete. Aerul era închis, iar tăcerea apăsătoare.

Am decis să explorăm restul cabanei. Bucătăria era mică și demodată, cu aparate ruginite și tapet decojit. Dulapurile erau goale, cu excepția câtorva pânze de păianjen. Un hol îngust ducea la două dormitoare și o baie. Dormitoarele erau la fel de neglijate, cu paturi lăsate și dulapuri sparte.

În timp ce stăteam într-unul dintre dormitoare, am auzit un zgomot slab venind din afară. Părea a fi pași care călcau pe pietriș. Ne-am privit nervoși și ne-am grăbit spre fereastră. Nu era nimeni la vedere.

Am încercat să ne scuturăm de neliniște și am continuat explorarea. În baie, am găsit o cadă veche cu picioare și o oglindă crăpată deasupra chiuvetei. Instalațiile păreau a fi în stare proastă, cu pete de rugină în jurul robinetelor.

Am decis să verificăm subsolul următor. Ușa către subsol era în bucătărie, ascunsă în spatele unui teanc de ziare vechi. Le-am dat la o parte și am deschis ușa, dezvăluind o scară abruptă care cobora în întuneric.

Am ezitat pentru un moment înainte să coborâm scările. Subsolul era rece și umed, cu un tavan jos și țevi expuse. Rafturi acopereau un perete, pline cu borcane și conserve prăfuite. Într-un colț, am găsit un banc vechi acoperit cu unelte și resturi de lemn.

Pe măsură ce exploram subsolul, am auzit din nou pașii, de data aceasta mai tare și mai aproape. Ne-am oprit, strângându-ne să ascultăm. Sunetul părea să vină de deasupra noastră, de la parter.

Ne-am grăbit să urcăm scările, inimile bătându-ne cu putere. Când am ajuns în bucătărie, am găsit ușa din față larg deschisă. Un fior mi-a trecut pe șira spinării când mi-am dat seama că cineva fusese în interior cât timp noi eram în subsol.

Ne-am adunat repede lucrurile și am părăsit cabana, fără să ne mai deranjăm să închidem ușa în urma noastră. Pe măsură ce mergeam pe potecă înapoi spre mașină, nu puteam scutura senzația că eram urmăriți.

Am plecat în tăcere, lăsând cabana în urmă. Gardul și poarta impecabile păreau acum o glumă crudă, o promisiune falsă de siguranță și confort. Nu am aflat niciodată cine sau ce fusese în acea cabană cu noi, dar știam un lucru sigur: nu ne vom întoarce niciodată.