„Vor veni musafiri!” – O confruntare cu trecutul într-o casă de la țară

— Vor veni musafiri! Glasul mamei a spart liniștea telefonului ca o piatră aruncată într-un geam vechi. Am simțit cum stomacul mi se strânge, iar mâinile mi s-au răcit pe loc. Era vineri seara, iar eu tocmai încheiasem o săptămână infernală la birou. Dar cuvintele ei au avut puterea să mă arunce instantaneu înapoi în copilărie, în casa aceea de la marginea satului unde fiecare vizită era o scenă, fiecare musafir un martor la teatrul nostru familial.

— Cine vine? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Tanti Viorica și unchiul Ilie, cu copiii lor. Și poate vine și sora ta, dacă o conving. Să vii și tu, Irina. N-am mai fost toți împreună de ani buni.

Am închis ochii. Sora mea, Alina. Nu ne mai vorbisem de aproape trei ani, de la cearta aceea urâtă din Ajunul Crăciunului, când tata încă trăia și totul părea să se destrame sub greutatea reproșurilor nespuse. M-am întrebat dacă mama chiar crede că o reuniune cu musafiri ar putea repara ceva sau dacă doar se agață de aparențe, cum a făcut mereu.

— Nu știu dacă pot veni… am început eu, dar mama m-a întrerupt.

— Te rog, Irina. Pentru mine. Pentru tata.

Am simțit un nod în gât. Tata nu mai era de mult, dar absența lui plutea peste noi ca o umbră rece. Am acceptat fără să mai spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am revăzut cu ochii minții toate certurile, toate ușile trântite, toate momentele când am vrut să fug și să nu mă mai uit înapoi.

A doua zi am urcat în trenul spre sat. Peisajul se schimba încet: blocurile cenușii lăsau loc câmpurilor verzi, apoi pădurilor și drumurilor prăfuite. Am coborât în gară cu inima cât un purice. Mirosea a pământ reavăn și a iarbă proaspăt cosită. Casa copilăriei mă aștepta la capătul uliței, cu gardul scorojit și acoperișul peticit. Mama ieșise deja la poartă, cu șorțul legat strâmb peste rochia veche.

— Ai slăbit, Irina! Ce faci la oraș de nu mai ai timp nici să mănânci?

Am zâmbit forțat și am intrat în curte. Totul era la fel: leagănul ruginit, cireșul bătrân din colț, mirosul de supă cu tăiței care venea din bucătărie. Dar liniștea era înșelătoare. În aer plutea tensiunea pe care doar cei din familie o pot simți.

— Alina nu a ajuns încă? am întrebat.

— Nu… dar a zis că vine. Așa mi-a promis.

Am început să ajut la pregătiri: am tăiat legume, am pus masa, am șters praful de pe fotografiile vechi de pe bufet. Mama vorbea întruna despre musafiri, despre cât s-au schimbat copiii Vioricăi, despre cât de greu e să ții casa singură. Dar eu simțeam că sub fiecare frază se ascunde altceva — o teamă, o vinovăție, poate chiar o speranță că vom reuși să fim din nou o familie.

Când au sosit musafirii, curtea s-a umplut de voci și râsete false. Tanti Viorica m-a strâns în brațe prea tare, Ilie a dat noroc cu toți bărbații din sat care treceau pe la poartă, iar copiii lor au început să alerge printre găini. Dar eu nu puteam să mă relaxez. Îmi tot aruncam privirea spre poartă, așteptând-o pe Alina.

A apărut abia spre seară, cu mașina prăfuită și ochii roșii de oboseală sau poate de plâns. S-a dat jos fără să spună nimic și a intrat direct în casă. Mama s-a dus după ea, iar eu am rămas pe prispă cu inima bătând nebunește.

După cină, când toți ceilalți s-au retras la povești sau la televizor, am găsit-o pe Alina în grădină, lângă cireș.

— Ai venit… am spus încet.

— Da… pentru mama. Nu pentru tine.

Am simțit cum mă înfurii instantaneu, dar m-am abținut. Am privit-o: avea cearcăne adânci și mâinile îi tremurau ușor.

— Știi că nu putem continua așa la nesfârșit…

— Ba putem! a izbucnit ea. Tu ai plecat prima! Tu ai lăsat-o pe mama singură după ce tata s-a dus! Eu am rămas aici să strâng cioburile!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac.

— Crezi că mi-a fost ușor? Am fugit pentru că nu mai suportam certurile voastre! Pentru că nimeni nu voia să vorbească despre ce s-a întâmplat cu adevărat!

Alina a izbucnit în plâns.

— Tata n-a murit doar din cauza bolii… Știi bine! L-au terminat grijile, certurile noastre, faptul că nu ne-am spus niciodată ce simțim cu adevărat!

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji fără să le pot opri.

— Poate că ai dreptate… Poate că am greșit toți. Dar nu putem schimba trecutul. Putem doar să încercăm să nu-l repetăm.

Ne-am îmbrățișat acolo, sub cireșul bătrân care ne fusese martor la atâtea veri fericite și ierni reci. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există o cale spre iertare.

Seara s-a lăsat peste sat ca o pătură grea. Musafirii au plecat rând pe rând, iar casa a rămas din nou tăcută. Mama ne privea pe mine și pe Alina cu ochii umeziți de lacrimi ascunse.

Înainte să adorm, m-am întrebat: Oare câte familii trăiesc cu răni nevindecate doar pentru că nimeni nu are curajul să spună adevărul? Oare cât timp vom mai lăsa trecutul să ne țină captivi?