Ușa încuiată: Povestea unei familii sfâșiate de așteptări

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ai distrus tot ce am construit pentru Radu!
Vocea Arianăi răsuna în holul îngust al apartamentului nostru de la etajul patru, cu ecouri care păreau să nu se mai stingă. Era ora șapte dimineața și deja simțeam cum stomacul mi se strânge. Radu, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.
— Mama, te rog… Nu mai începe iar, a murmurat el, dar Ariana nu s-a lăsat.
— Ai ales o fată fără avere, fără relații! Cum crezi că o să trăim? Cum crezi că o să-ți crești copiii?

M-am uitat la ea și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când auzeam aceste cuvinte. De când ne-am căsătorit, Ariana a făcut din viața noastră un câmp de luptă. Visase mereu ca Radu să se însoare cu fata directorului de la combinat, să avem casă mare la marginea orașului și vacanțe la Poiana Brașov. Eu eram doar Irina, profesoară de română la școala din cartier, cu părinți muncitori și vise simple.

— Nu vreau să te mai văd aici, a spus Ariana într-un final, trântind ușa după ea.

Am rămas singuri. Radu s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe. Simțeam cum tremură.
— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac.

Adevărul era că nici eu nu mai știam. În ultimele luni, Ariana venise aproape zilnic peste noi. Intra cu cheia ei veche, inspecta frigiderul, făcea observații despre curățenie sau despre hainele mele. Într-o zi chiar a aruncat la gunoi rochia mea preferată, spunând că „nu se cade să umbli așa îmbrăcată dacă vrei să fii cineva”.

Tensiunea a crescut până când am început să mă tem să mai vin acasă. Îmi găseam scuze să rămân peste program la școală sau să mă opresc la mama pentru o cafea. Radu încerca să o tempereze pe Ariana, dar de fiecare dată când îi spunea ceva, ea izbucnea în plâns și îl acuza că „a uitat cine l-a crescut”.

Într-o seară, după ce Ariana a venit neanunțată și m-a găsit gătind ciorbă de perișoare — „prea ieftină pentru familia noastră”, a spus ea — am cedat.
— Radu, nu mai pot. Ori schimbăm încuietorile, ori plec eu.

A fost prima dată când l-am văzut pe Radu hotărât. A doua zi am mers împreună la magazinul de feronerie și am cumpărat o yală nouă. Am schimbat-o împreună, cu mâinile tremurânde. Când Ariana a venit și a încercat să intre, a bătut cu pumnii în ușă până au ieșit vecinii pe hol.
— Cum puteți să-mi faceți una ca asta? Eu v-am crescut! Eu v-am dat totul!

Am stat în spatele ușii, ținându-l pe Radu de mână. Am plâns amândoi. Știam că nu va fi ușor.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ariana ne-a sunat de zeci de ori pe zi, ne-a trimis mesaje pline de reproșuri și amenințări. A venit la școală și a făcut scandal în fața elevilor mei. A sunat rudele din toată țara să le spună cât de nerecunoscători suntem.

Mama mea încerca să mă liniștească:
— Irina, ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi toată viața sub papucul altcuiva.
Dar mă simțeam vinovată. Mă gândeam la copilăria lui Radu, la sacrificiile pe care le făcuse Ariana pentru el. Dar oare sacrificiile îi dădeau dreptul să ne controleze viața?

Într-o duminică dimineață, Radu a primit un mesaj scurt: „Nu mai am fiu.”
A stat mult timp cu telefonul în mână, fără să spună nimic.
— Poate are dreptate… Poate nu merit tot ce ai făcut pentru mine.
— Nu e vina ta că mama ta are visele ei. Dar nu putem trăi după ele.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ariana nu ne-a mai căutat o vreme. Am început să respirăm din nou în casa noastră mică, să gătim împreună ciorbe ieftine și să râdem la filme vechi pe canapea. Dar rana rămânea acolo — o rană între mamă și fiu, între trecut și prezent.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Ariana. Era scurtă:
„Sper că sunteți fericiți acum. Să nu uitați niciodată cine v-a iubit cel mai mult.”

Am citit-o cu voce tare și am simțit un nod în gât. Radu a lăsat capul jos.
— Oare chiar am făcut bine? Oare există vreodată o cale de mijloc între familie și liniștea ta?

Uneori mă întreb dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată. Dar apoi mă gândesc: cât de mult trebuie să sacrifici pentru liniștea ta? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul tău la fericire?