Umbrele Trecutului: O Mamă în Căutarea Fiului Pierdut

— Doamnă Maria, vă rog, trebuie să mă ascultați! E vorba despre Vlad…

Cuvintele ei s-au izbit de mine ca un val rece. Stătea în prag, udă leoarcă, cu ochii mari și roșii de plâns. Nu o mai văzusem niciodată pe fata asta, dar numele fiului meu, rostit cu atâta disperare, mi-a străpuns inima. Vlad… băiatul meu. Băiatul pe care nu-l mai văzusem de aproape doi ani, de când a plecat la București, spunându-mi că vrea să-și facă un rost. De atunci, tăcere. Doar câteva mesaje scurte, răspunsuri evazive la telefoanele mele insistente.

— Cine ești? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Sunt Irina… iubita lui Vlad. Nu mai știu unde e. A dispărut acum două săptămâni și nu mai răspunde nimănui. Am venit la dumneavoastră pentru că nu mai am pe nimeni…

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am dat la o parte și am lăsat-o să intre. În bucătărie, sub lumina palidă a becului, Irina mi-a povestit tot ce știa: despre viața lor împreună într-o garsonieră mică din Militari, despre certurile lor, despre prietenii dubioși ai lui Vlad și despre ultimele zile înainte să dispară. Fiecare detaliu era ca o lovitură: nu știam nimic din toate astea. Cum ajunsesem să nu-mi cunosc propriul copil?

— De ce nu mi-a spus nimic? am întrebat-o, cu lacrimi în ochi.

Irina a ridicat din umeri, rușinată:

— Poate pentru că nu voia să vă îngrijorați… sau poate pentru că nu știa cum să vă spună ce probleme are.

Probleme? Ce probleme? Am început să pun întrebări, dar răspunsurile ei erau vagi. Se pare că Vlad se împrumutase de bani de la niște oameni periculoși. Că avea datorii la jocuri de noroc. Că se schimbase mult în ultimul an.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi cu Vlad copil, cu zâmbetul lui larg și ochii luminoși. Unde greșisem? De ce nu-mi spusese nimic? De ce mă simțeam atât de vinovată?

A doua zi am plecat împreună cu Irina la București. Soțul meu, Doru, a refuzat să vină. El niciodată nu s-a înțeles cu Vlad. Îl certa mereu că nu e destul de ambițios, că nu muncește destul, că visează prea mult. Poate și de asta Vlad s-a îndepărtat de noi.

— Maria, lasă-l! Dacă a vrut să plece, să stea acolo! Nu mai e copil! mi-a spus Doru cu voce tăioasă.

Dar eu nu puteam să-l las. Era fiul meu.

Ajunse la București, am început să-l căutăm peste tot: la garsonieră, la prieteni, la locul de muncă. Nimeni nu știa nimic concret. Unii ridicau din umeri, alții evitau privirea. Am mers chiar și la poliție, dar acolo am primit doar promisiuni vagi și priviri plictisite.

— Doamnă, sunt atâția tineri care dispar… Poate s-a dus undeva să se liniștească…

Dar eu știam că nu era așa. Simțeam în sufletul meu că ceva rău i s-a întâmplat.

Zilele au trecut greu. Irina plângea des și se învinovățea:

— Poate dacă nu ne certam atât… poate dacă îl ascultam mai mult…

Eu încercam să o liniștesc, dar în mine creștea o furie mută: pe Doru, pe prietenii lui Vlad, pe mine însămi. Într-o seară, am găsit într-un buzunar al hainei lui Vlad o scrisoare mototolită. Era adresată mie:

„Mamă,
Știu că te-am dezamăgit de multe ori și că nu sunt băiatul pe care ți l-ai dorit. Dar te rog să nu mă urăști pentru ce urmează să fac. Nu mai pot. Am încercat să scap de datorii, dar nu mai văd nicio ieșire. Să ai grijă de tine și să-l ierți pe tata.”

Am izbucnit în plâns. Am citit scrisoarea de zeci de ori, încercând să găsesc un indiciu, o speranță. Dar tot ce simțeam era un gol imens.

În zilele următoare am început să bat la ușile tuturor celor care l-au cunoscut pe Vlad: colegi de muncă, vecini, chiar și pe cei care îi dăduseră bani cu camătă. Unul dintre ei, un bărbat masiv cu ochi reci ca gheața, mi-a spus:

— Feciorul dumitale era băiat bun… dar s-a încurcat unde nu trebuia. Dacă-l mai vezi vreodată, spune-i să stea departe de oamenii ca mine.

Am simțit un fior pe șira spinării. Ce făcuse Vlad? Cum ajunsese aici?

Irina a început să primească mesaje anonime pe telefon: „Lasă-l în pace”, „Nu-l mai căuta”. Am mers din nou la poliție, dar tot fără rezultat.

Într-o noapte târzie, stând pe banca din fața blocului unde locuia Vlad, am întâlnit-o pe Ana, o vecină bătrână care îl plăcea mult pe fiul meu.

— Săraca mamă… Vlad era mereu cu sufletul frânt. Îmi spunea că nu vrea să vă dezamăgească… Dar era prea mândru ca să ceară ajutor.

M-am gândit atunci cât de puțin îl ascultasem în ultimii ani. Mereu eram ocupată cu serviciul sau cu certurile cu Doru. Poate dacă i-aș fi dat mai mult timp…

Au trecut luni fără nicio veste. Irina s-a mutat la mine; ne sprijineam una pe alta cum puteam. Doru s-a închis și mai tare în el; uneori îl auzeam plângând noaptea în baie.

Într-o zi rece de toamnă am primit un telefon anonim:

— Dacă vrei să-ți vezi băiatul viu, adu 10.000 de euro la adresa asta.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește din nou peste mine. Am făcut rost cu greu de bani: am vândut tot ce aveam de valoare, am împrumutat de la rude și prieteni. În ziua stabilită m-am dus singură la adresa indicată — un bloc dărăpănat din Rahova.

Am urcat tremurând scările întunecate și am bătut la ușa apartamentului 13. Mi-a deschis un tânăr cu fața brăzdată de cicatrici.

— Banii! a spus scurt.

I-am dat pachetul cu bani fără să clipesc.

— Unde e Vlad? am întrebat disperată.

A râs scurt:

— O să-l vezi curând.

Apoi a trântit ușa în nasul meu.

Am coborât scările aproape leșinată și m-am prăbușit pe trotuar. După câteva ore de așteptare chinuitoare, telefonul meu a sunat din nou:

— Maria? Sunt eu… Vlad…

Vocea lui era slabă, dar vie! Am izbucnit în lacrimi.

— Mamă… iartă-mă… n-am știut cum să scap altfel…

Nu-mi amintesc exact ce i-am spus atunci; doar că l-am rugat să vină acasă.

Au trecut luni până când Vlad a reușit să se elibereze complet de oamenii aceia și de trecutul lui întunecat. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna — acum vorbim deschis despre orice durere sau teamă avem.

Dar uneori mă întreb: câți părinți își cunosc cu adevărat copiii? Câte mame trăiesc cu iluzia că totul e bine până când e prea târziu?

Poate ar trebui să ne ascultăm mai mult unii pe alții înainte ca adevărul să ne lovească prea dureros…