Umbra Tatălui: Povestea Alexandrei

— De ce nu vii și tu cu noi la pescuit, Alexandra? vocea tatălui meu răsună din hol, dar privirea lui era deja îndreptată spre Vlad, fratele meu vitreg. M-am oprit în pragul ușii, cu mâinile strânse la spate, sperând că măcar de data asta va insista. Dar tata deja îi zâmbea larg lui Vlad, care își punea șapca pe cap cu un aer de erou. Mama mă privi cu milă și îmi șopti: „Hai, lasă-i, stai cu mine azi. Facem prăjituri.”

Aveam zece ani atunci și deja știam că nu pot concura cu Vlad. El era fiul din prima căsătorie a tatălui meu, venit la noi doar în weekenduri. Când apărea Vlad, tata se transforma: râdea mai mult, povestea glume și îl lua peste tot cu el. Eu rămâneam pe margine, ca o umbră. Într-o zi am întrebat-o pe mama: „De ce nu mă iubește tata la fel?” Ea a oftat adânc și mi-a spus că fiecare om iubește în felul lui. Dar eu nu voiam un fel diferit, voiam să simt că sunt la fel de importantă.

Anii au trecut, dar sentimentul de a fi invizibilă nu s-a schimbat. La serbarea de sfârșit de an din clasa a șasea, am cântat solo pe scenă. Când am coborât, tata era ocupat să-i arate lui Vlad pozele făcute cu telefonul. „Bravo, Vlad! Ai prins bine momentul când Alexandra era în lumină!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu m-a felicitat nici măcar o dată.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la mama lui, m-am încumetat să-l întreb direct pe tata:
— De ce nu mă iei și pe mine la pescuit?
El s-a uitat la mine ca și cum abia atunci m-ar fi văzut.
— Tu nu prea ai răbdare, Alexandra. Și oricum, e ceva special între mine și Vlad. E băiatul meu…
— Și eu ce sunt? am întrebat cu voce tremurată.
Tata a dat din umeri și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Mama a venit la mine și m-a strâns în brațe.
— Nu e vina ta, draga mea. El nu știe să arate dragoste altfel.
Dar eu știam că nu e normal să doară atât de tare.

În liceu, distanța dintre mine și tata a crescut. El și Vlad mergeau împreună la meciuri, la munte sau la pescuit. Eu eram mereu „ocupată” cu teme sau prietenele – așa spuneam tuturor, dar adevărul era că nu voiam să mai simt acel gol când îi vedeam râzând împreună.

Într-o zi, mama a izbucnit:
— Nu mai pot! Nu vezi ce faci? Alexandra se stinge pe zi ce trece!
Tata a ridicat din umeri:
— Exagerezi. E sensibilă.
— Nu! E copilul tău! Ai doi copii!
Am auzit discuția lor din camera mea și am plâns în pernă până am adormit.

Când am împlinit optsprezece ani, tata mi-a dat un plic cu bani și mi-a spus sec:
— Să-ți iei ce vrei tu de ziua ta.
În aceeași zi, Vlad a primit o brățară veche de familie și o scrisoare emoționantă. Am citit scrisoarea pe furiș și am simțit cum inima mi se rupe: „Vlad, tu ești continuarea mea…”

Am plecat la facultate în Cluj doar ca să scap de atmosfera apăsătoare de acasă. Mama mă suna des și încerca să-mi aline dorul. Tata mă suna rar și discuțiile erau scurte: „Ești bine? Ai nevoie de bani?”

Într-o vară m-am întors acasă și l-am găsit pe tata singur în bucătărie. M-am așezat în fața lui și i-am spus:
— Știi că m-ai făcut să mă simt invizibilă toată copilăria?
A ridicat privirea mirat:
— Ce tot spui acolo?
— N-ai fost niciodată acolo pentru mine cum ai fost pentru Vlad. Și doare.
A tăcut mult timp apoi a spus încet:
— Poate n-am știut cum… Dar tu ai fost mereu mai puternică decât crezi.

Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat sau dacă doar voia să scape de discuție. Dar pentru prima dată am simțit că am spus ce aveam pe suflet.

Acum sunt adult și încă port cu mine rana aceea veche. Încerc să nu las trecutul să-mi definească relațiile sau modul în care iubesc. Dar uneori mă întreb: oare câți copii ca mine cresc în umbra părinților lor, tânjind după o iubire egală? Oare chiar putem vindeca vreodată golurile lăsate de cei care ar fi trebuit să ne fie cei mai apropiați?