Tăcerea Fiului Meu: Povara unei Mame Românce

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot să vă suport amestecul în viața noastră! De ce nu ne lăsați în pace?

Vocea Irinei răsuna în receptor ca o lovitură de bici. Mâinile îmi tremurau pe telefonul vechi, cu fir răsucit, pe care îl țineam strâns la ureche. În camera mică, cu perdelele trase și lumina slabă a veiozei, simțeam cum aerul devine greu. Vlad era acolo, știam asta. Îl auzeam respirând, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice cuvânt rostit de Irina.

— Vlad? am șoptit, sperând să-i aud vocea, să-mi spună că totul e o neînțelegere.

Nimic. Doar respirația lui, sacadată, undeva în fundal.

— Vedeți? Nici măcar nu are curajul să vă spună ce simte! a continuat Irina. V-ați băgat mereu între noi. Mereu cu sfaturi, mereu cu grija asta sufocantă! Poate dacă ați fi avut grijă de dumneavoastră, nu de noi, Vlad ar fi fost altfel!

Telefonul s-a închis brusc. Am rămas cu receptorul la ureche, ascultând tonul de ocupat ca pe un ecou al singurătății mele. Am lăsat încet telefonul jos și m-am prăbușit pe canapea. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

Aveam șaizeci de ani și mă simțeam mai bătrână ca niciodată. De când murise soțul meu, Petru, Vlad era tot ce aveam. Îl crescusem singură, cu sacrificii pe care nici el, nici Irina nu le vor înțelege vreodată. Am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții din orașul nostru mic de provincie, am stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră sau vise urâte. Tot ce am făcut a fost pentru el.

Când a venit cu Irina acasă pentru prima dată, am încercat să fiu deschisă. O fată frumoasă, isteață, dar mereu cu o umbră de nemulțumire în privire. Am simțit de la început că nu mă place. Poate pentru că îi găteam lui Vlad mâncărurile preferate sau pentru că îi trimiteam pachete la București când erau studenți. Poate pentru că îi spuneam mereu să se îmbrace gros sau să nu uite să-și ia vitaminele.

— Mamă, lasă-ne și pe noi să ne descurcăm! îmi spunea Vlad uneori, cu blândețe.

— Dar eu doar vreau să vă fie bine…

— Știm, dar suntem adulți acum.

Nu știam cum să mă opresc. Nu știam cum să nu mai fiu mamă. Când s-au mutat împreună și apoi s-au căsătorit, am simțit că pierd ceva din mine. Îmi era dor de el în fiecare zi. Îi sunam des, poate prea des. Uneori răspundea Irina și vocea ei era rece:

— Vlad e ocupat. Vă sunăm noi.

Nu mă sunau niciodată.

În ultimii ani, vizitele lor s-au rărit. De Crăciun veneau doar câteva ore și plecau grăbiți la părinții Irinei sau la prieteni. Când am întrebat-o pe Irina dacă am greșit cu ceva, mi-a răspuns sec:

— Nu e vorba despre dumneavoastră. E vorba despre noi.

Dar știam că e despre mine. Despre felul în care nu știu să iubesc altfel decât dând totul.

În seara aceea, după telefonul care mi-a sfâșiat sufletul, am stat ore întregi privind poza lui Vlad de pe raft. Era mic acolo, cu ochii mari și zâmbet ștrengăresc. Unde greșisem? Oare chiar îl sufocasem? Oare dragostea mea era o povară?

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să ne lași un timp.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni.

Am început să mă plimb prin casă ca o umbră. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o zi cu o plăcintă caldă.

— Ce-ai pățit, Mario? Pari trasă la față…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat tăcută și apoi mi-a spus:

— Știi ce cred eu? Câteodată copiii trebuie lăsați să-și rupă aripile singuri. Noi îi ținem prea strâns și uităm că nu mai sunt ai noștri demult.

Dar cum să-mi las copilul când toată viața mea a fost despre el? Cum să nu-l mai sun când știu că poate are nevoie de mine?

Au trecut luni de atunci. Vlad nu m-a mai sunat. Nici Irina. Am încercat să-mi găsesc ocupații: croșetez pentru nepoții vecinilor, merg la biserică duminica și stau de vorbă cu preotul parohiei noastre mici din Buzău.

Într-o zi l-am văzut pe Vlad la televizor – era invitat la o emisiune despre tinerii antreprenori. Era atât de matur, atât de sigur pe el… Dar ochii lui păreau triști.

Mi-am dat seama atunci că poate am greșit: am vrut să-l protejez atât de mult încât l-am împiedicat să fie liber. Poate că dragostea mea a fost prea mult pentru el și prea puțin pentru mine însămi.

Seara aceea mă bântuie încă: vocea Irinei tăioasă, tăcerea lui Vlad ca o ușă trântită în fața inimii mele.

Mă întreb mereu: Oare există o cale de mijloc între a iubi și a sufoca? Oare copiii noștri ne pot ierta vreodată pentru dragostea noastră imperfectă?