Sauna, familie și lecția pe care nu o vor uita niciodată

— Klara, iar au venit? Glasul lui Martin răsuna din hol, în timp ce eu încercam să ascund ultimele prosoape curate într-un dulap. Din sufragerie se auzea râsul strident al verișoarei mele, Ramona, iar mirosul de ceai proaspăt se amesteca cu aburii grei ai saunei. Era a treia oară săptămâna asta când rudele ne invadau casa sub pretextul „relaxării”.

— Da, Martin, iar sunt aici. Ce vrei să fac? Nu pot să-i dau afară… Sunt familie, am șoptit, dar vocea mi se frângea de oboseală.

El s-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile în ale lui. — Klara, nu mai putem continua așa. Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște. E casa noastră!

Avea dreptate. Dar cum să le spun? Cum să-i refuz pe ai mei, când toată viața am fost învățată că familia e totul? Mama îmi repeta mereu: „Sângele apă nu se face.” Dar dacă sângele ăsta îți suge toată energia?

Totul a început când ne-am cumpărat sauna. Era visul nostru de ani de zile, un colț de relaxare după zilele lungi la serviciu. Am muncit amândoi din greu pentru ea: eu ca profesoară la liceu, el ca inginer la fabrica din oraș. Când am invitat familia la inaugurare, nu ne-am gândit nicio clipă că va fi începutul unui coșmar.

Prima dată au venit părinții mei, apoi sora mea, Irina, cu soțul și copiii. Apoi verișoara Ramona cu iubitul ei, Vlad. Apoi unchiul Doru cu mătușa Lenuța. Fiecare vizită era tot mai lungă, tot mai gălăgioasă. Într-o zi m-am trezit cu Ramona în bucătărie, cotrobăind prin frigider.

— Klara, ai ceva mai bun de ronțăit? Am poftă de ceva dulce după saună!

Am zâmbit forțat și i-am întins o ciocolată. În mintea mea urlam: „Nu ești acasă la tine!”

Martin devenea tot mai iritat. Într-o seară, după ce toți au plecat, a trântit ușa și a zis:

— Gata! Ori punem limite, ori vindem sauna!

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să renunț la visul nostru, dar nici nu puteam suporta să fiu gazda eternă. Am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, poate ar trebui să veniți mai rar… E obositor pentru noi.

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu mai sunt fiica ei.

— Cum poți să spui așa ceva? Noi suntem familia ta! Ce dacă venim? Nu-ți place să fim împreună?

M-am simțit vinovată zile întregi. Dar apoi au început certurile cu Martin. El voia liniște, eu voiam să nu rănesc pe nimeni. Casa noastră devenise câmp de luptă între dorințele mele și nevoile lui.

Într-o duminică dimineață, când am găsit-o pe Irina făcând duș în baia noastră fără să întrebe, am simțit că explodez.

— Irina! Nu poți măcar să întrebi înainte?

Ea a râs:

— Hai măi, Klara! Suntem surori! Ce atâta formalism?

Atunci mi-am dat seama: nu era vorba despre ospitalitate, ci despre lipsa de respect.

Martin a venit cu ideea unui plan. Să le dăm o lecție. Să le arătăm cum e să fii invadat.

— Săptămâna viitoare mergem noi la ei. Fără să anunțăm. Stăm cât vrem, mâncăm ce găsim, folosim tot ce vrem.

Mi s-a părut nebunesc la început, dar disperarea era prea mare.

Așa că luni dimineață am apărut la ușa Irinei cu o geantă mare și cu Martin după mine.

— Surpriză! Am venit să ne relaxăm la voi! Sper că aveți cafea bună!

Irina a rămas blocată. Copiii ei se uitau mirați la noi.

— Dar… nu ne-ați sunat…

— Eh, suntem familie! Ce atâta formalism?

Am stat toată ziua acolo. Am mâncat tot ce era în frigider, am folosit baia fără să întrebăm, am lăsat prosoapele ude pe pat.

A doua zi am mers la Ramona. Apoi la mama. Peste tot aceeași reacție: stânjeneală, nervi ascunși sub zâmbete forțate.

După trei zile de „vizite”, nimeni nu ne-a mai căutat. Telefonul nu mai suna. Casa noastră era din nou liniștită.

Peste o săptămână m-a sunat mama:

— Klara… poate că ai dreptate. Poate că am exagerat. Dar știi cum e… ne place să fim împreună.

Am oftat ușurată.

— Și mie îmi place, mamă. Dar trebuie să avem limite. Altfel ne pierdem respectul unii față de alții.

Acum sauna e din nou locul nostru de liniște. Familia vine doar când îi invităm și stăm împreună cu drag, nu din obligație sau oboseală.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi confundăm generozitatea cu datoria? Cât de greu e să spui „nu” celor dragi fără să te simți vinovat? Voi cum ați proceda în locul meu?