Reguli pe frigider: Povestea unei mame între iubire și pierdere

— Nu pot să cred, Adina! Chiar ai pus lista asta pe frigiderul meu? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce citeam cuvintele scrise cu marker negru: „Reguli în casă”.

Adina, nora mea, nici nu s-a sinchisit să ridice privirea de la telefon. — Nu e mare lucru, Mariana. Doar niște reguli simple, ca să nu ne încurcăm unii pe alții.

M-am uitat la fiul meu, Vlad, căutând în ochii lui o urmă de sprijin. Dar el a oftat și a dat din umeri, evitând să mă privească. Parcă nu mai era băiatul acela care venea plângând la mine când se lovea la genunchi. Acum era bărbat, dar un bărbat care nu mai avea curajul să-mi spună ce gândește.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când Vlad a venit la mine, cu ochii roșii de oboseală și Adina ținându-l de mână, spunându-mi că nu-și mai permit chiria și că au nevoie de ajutor, am deschis ușa fără să clipesc. Era apartamentul meu din Drumul Taberei, două camere modeste, dar pline de amintiri. Aici l-am crescut singură pe Vlad după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț, făcând economii din fiecare leu ca să-i ofer lui Vlad tot ce nu am avut eu.

Când mi-a spus că vrea să se căsătorească cu Adina înainte să termine facultatea, am încercat să-l fac să se răzgândească. — Vlad, viața nu e așa simplă. Termină-ți studiile, găsește-ți un serviciu stabil. Nu te grăbi! Dar el mi-a răspuns cu încăpățânarea tinerilor: — Mamă, o iubesc. Nu vreau să mai aștept.

Am cedat, ca orice mamă care nu vrea să-și piardă copilul. Le-am dat cheia apartamentului și am plecat eu la sora mea din provincie, ca să le las intimitate. Dar după câteva luni, sora mea s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să mă întorc acasă. Atunci am găsit lista aceea nenorocită pe frigider.

„Nu vizite după ora 20:00”, „Orice modificare se discută în prealabil”, „Weekendurile sunt doar pentru noi”.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum adică „doar pentru noi”? Eu unde mai sunt? Am încercat să vorbesc cu Vlad în acea seară.

— Vlad, nu e corect. E casa mea! Cum să-mi impuneți reguli?

El s-a fâstâcit: — Mamă, nu vrem să te supărăm. Dar avem nevoie de spațiu… E greu cu doi adulți într-un apartament mic.

— Spațiu? Dar eu v-am dat tot spațiul! Am plecat de aici pentru voi! Acum mă întorc și mă simt ca o chiriașă în propria casă?

Adina a intervenit sec: — Mariana, nu vrem conflicte. Dar și noi avem nevoie de intimitate. Poate ar fi mai bine să stabilim niște limite clare.

M-am simțit umilită. Am dormit acea noapte pe canapea, întorcându-mă de pe o parte pe alta, ascultând râsetele lor din dormitor. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: serile când stăteam la coadă la lapte ca să-i fac griș cu lapte dimineața, hainele vechi pe care le purtam ca să-i pot lua lui adidași noi la început de școală.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și am așteptat să iasă din cameră.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Dacă nu vă convin condițiile aici, poate ar trebui să vă găsiți alt loc.

El s-a uitat la mine speriat: — Mamă, nu avem bani… Știi bine că salariul meu abia ajunge pentru mâncare.

— Atunci respectați casa asta! Nu accept reguli impuse mie!

Adina a ridicat tonul: — Nu e vorba doar despre tine! Și noi avem drepturi aici!

Am izbucnit în plâns. Niciodată nu m-am simțit atât de singură. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă și alte mame trec prin asta — dacă și ele simt că pierd tot ce au construit pentru copiii lor.

Zilele au trecut cu tensiuni mocnite. Ne evitam prin casă ca niște străini. Vlad încerca să mă împace cu mici gesturi — îmi aducea flori sau îmi făcea ceaiul preferat — dar rana era prea adâncă.

Într-o seară, când Adina era la serviciu, Vlad a venit lângă mine pe canapea.

— Mamă… Îmi pare rău că te-am rănit. Dar și eu sunt prins între două lumi. Vreau să fiu bărbatul casei mele, dar încă depind de tine… Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

L-am luat de mână și am plâns împreună. Poate că nici el nu știa cât de greu îi este să fie adult într-o lume care nu iartă greșelile tinerilor.

A doua zi am rupt lista de pe frigider. Am decis că trebuie să vorbim deschis despre ce ne doare — fără reguli scrise, fără orgolii.

Dar liniștea nu a durat mult. Adina a venit acasă furioasă când a văzut lista lipsind.

— Nu poți face totul după bunul plac doar pentru că e casa ta!

— Ba pot! Pentru că aici am crescut un copil singură! Pentru că aici am plâns și am râs! Și pentru că încă vă iubesc pe amândoi!

A izbucnit un scandal cumplit. Vecinii au bătut în țevi, iar eu am simțit că mă prăbușesc sub greutatea reproșurilor lor.

În cele din urmă, Vlad a decis să plece cu Adina la o garsonieră închiriată. Au strâns lucrurile în tăcere. Când au ieșit pe ușă, Vlad s-a întors spre mine:

— Mamă… poate într-o zi o să înțelegi că și noi avem nevoie de spațiu ca să fim fericiți.

Am rămas singură în apartamentul meu gol, cu urmele pașilor lor încă proaspete pe covor.

Acum stau la fereastră și mă întreb: Oare unde greșim noi, părinții? Cât trebuie să dăm până când nu mai rămâne nimic din noi? Poate dragostea adevărată e tocmai puterea de a-i lăsa pe cei dragi să plece… Ce credeți voi?