Pământul dintre noi: Povestea unei familii din Moldova care a spus „nu” banilor

— Nu pot să cred, mama, chiar vrei să rămânem aici, când am putea avea tot ce ne dorim? vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile mamei tremurau ușor pe marginea mesei, iar tata privea în gol, cu ochii pierduți undeva între amintiri și griji.

Eu, Radu, stăteam între ei, simțind cum aerul se taie cu cuțitul. De câteva zile, de când domnul Călin — un dezvoltator imobiliar cu mașină scumpă și zâmbet fals — ne-a pus pe masă oferta aceea nebunească, nu mai dormisem bine. 3 milioane de euro pentru ferma noastră. Pentru pământul pe care bunicul l-a muncit cu mâinile lui, unde tata a plantat primul măr și unde eu am învățat să merg.

— Irina, nu e vorba doar de bani, a spus mama încet. E vorba de cine suntem noi. Dacă vindem, ce mai rămâne din noi?

Irina a izbucnit:
— Rămâne libertatea! Rămâne șansa să plecăm din satul ăsta uitat de lume! Să nu mai trăim cu grijă că vine seceta sau că nu avem bani de motorină pentru tractor!

Tata a ridicat privirea spre mine. Știam ce vrea să spună: „Tu ce crezi, Radule?”

Adevărul e că eram rupt în două. Îmi aminteam cum alergam desculț prin noroi după ploaie, cum mă ascundeam în porumb când venea furtuna. Dar îmi aminteam și cum tata a plâns când banca i-a luat o parte din recoltă ca să-și plătească datoriile. Și cum mama s-a împrumutat la vecini ca să-mi cumpere manuale pentru liceu.

În sat, vestea s-a răspândit ca focul: „Familia lui Nea Vasile vinde tot!” Unii ne priveau cu invidie, alții cu milă. La magazinul din centru, tanti Mioara a șoptit:
— Dacă aș fi în locul vostru, n-aș sta pe gânduri! Banii ăia nu-i vezi nici într-o sută de vieți!

Dar bătrânul Ilie, vecinul nostru de peste drum, a venit într-o seară la poartă:
— Să nu vă vindeți sufletul pentru bani, măi copii. Pământul ăsta nu-i doar al vostru. E al tuturor celor care au pus osul aici.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat printre meri și am simțit cum pământul pulsează sub tălpi. Am auzit glasul bunicului: „Radu, pământul nu se vinde. Se dă mai departe.”

A doua zi, tata a chemat familia la masă. Irina era încă supărată:
— Voi vreți să trăim toată viața ca niște țărani? Să ne batem joc de viitorul nostru?

Tata a oftat:
— Irina, tu ai dreptate într-un fel. Dar dacă plecăm, ce luăm cu noi? Amintirile? O să ne ajungă?

Mama a început să plângă încet. Eu am simțit că trebuie să spun ceva:
— Poate că nu vom avea niciodată atâția bani. Dar dacă vindem acum, pierdem tot ce suntem. Poate că satul ăsta e mic și lumea râde de noi că suntem „ruralieni”, dar aici avem rădăcini. Aici știm cine suntem.

Irina s-a ridicat brusc:
— Eu nu vreau să fiu ca voi! Eu vreau altceva!

A ieșit trântind ușa. Tata a rămas cu capul plecat.

În zilele următoare, domnul Călin a venit din nou. A adus contracte, a promis că ne mută la oraș, că ne cumpără apartamente moderne.

— Gândiți-vă la copii! Gândiți-vă la viitor! spunea el cu voce mieros-amenințătoare.

Dar eu vedeam deja cum în locul livezii noastre ar fi apărut blocuri gri și parcări goale. Cum râsul copiilor ar fi fost înlocuit de zgomotul excavatoarelor.

Într-o seară, Irina s-a întors acasă plângând:
— Am fost la oraș. Nu e pentru mine… Nu pot să respir acolo.

Am îmbrățișat-o și am știut că decizia era luată.

A doua zi, tata i-a spus domnului Călin:
— Mulțumim pentru ofertă. Dar pământul nostru nu e de vânzare.

Vecinii au aflat repede. Unii au venit să ne felicite:
— Ați făcut bine! Să nu vă lăsați cumpărați!

Alții au râs pe sub mustață:
— O să muriți săraci!

Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște în casă. Tata a ieșit în grădină și a început să sape la răsaduri. Mama a copt cozonac și l-a împărțit vecinilor. Irina a început să fotografieze satul pentru un proiect la facultate.

Poate că nu vom avea niciodată milioane în cont. Dar avem ceva ce banii nu pot cumpăra: sentimentul că aparținem unui loc și unei povești care merge mai departe prin noi.

Mă întreb uneori: oare cât valorează liniștea sufletului? Și dacă am fi ales altfel… oare am fi fost mai fericiți?