„Nu mai ai mamă!” – Povestea unei iubiri sfâșiate între două femei și un fiu

— Nu mai ai mamă! Ai auzit? Nu mai ai mamă!
Cuvintele soacrei mele, Mariana, au răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând deasupra chiuvetei. Petru, fiul meu, stătea între noi, cu ochii mari și umezi, încercând să priceapă cum ajunseserăm aici.
— Mamă… nu e așa…
— Ba da! a țipat Mariana, cu vocea spartă de furie. De azi înainte, eu sunt mama ta!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Petru era tot ce aveam mai scump pe lume. L-am crescut singură, după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să-i pot cumpăra manuale și haine curate. Îmi amintesc cum îl țineam de mână la serbările școlare, cum îi ștergeam lacrimile când îl necăjeau copiii că nu are tată.
Și acum, când îl vedeam prins între mine și Mariana, simțeam că tot ce am construit se năruie.
Totul a început cu două săptămâni în urmă, la aniversarea lui Petru. I-am dus un tort făcut în casă și i-am spus:
— Mamă, ești cea mai bună din lume. O să fac orice ca să te văd mereu zâmbind.
Nu știam că Nora, soția lui Petru, asculta din bucătărie. Nici că Mariana avea să-i spună Norăi mai târziu: „Vezi? Tot pe maică-sa o iubește mai mult decât pe tine.”
În zilele următoare, atmosfera s-a schimbat. Nora a început să mă evite, să nu-mi răspundă la telefon. Când veneam în vizită, găseam ușa încuiată sau mi se spunea că „nu e momentul potrivit”. Petru părea tot mai stresat, iar eu mă simțeam ca o povară.
Într-o duminică, am venit cu plăcinte calde. Mariana era deja acolo. S-a uitat la mine cu dispreț:
— Ce-ai venit să faci aici? Să-l răsfeți pe băiatul meu ca pe-un copil? Lasă-l să fie bărbat!
— Eu doar… voiam să vă aduc ceva bun…
— Nu ne trebuie mila ta! Ai avut destul timp să-l crești după capul tău. Acum e rândul nostru!
Petru a încercat să intervină:
— Vă rog… nu vă certați…
— Petru, spune-i mamei tale să stea acasă! a izbucnit Nora din hol. Nu vreau să o mai văd aici!
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat plăcintele pe masă și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am fost prea prezentă în viața lui Petru sau dacă pur și simplu nu sunt destul de bună pentru familia lui nouă.
În zilele ce au urmat, am primit doar mesaje scurte de la Petru: „Sunt ocupat”, „Vorbește cu Nora”, „Nu pot acum”. M-am simțit ca o străină în propria viață. Vecina mea, tanti Lenuța, m-a văzut plângând pe bancă și m-a întrebat:
— Ce-ai pățit, Marioara?
— Mi-am pierdut băiatul…
— Las’ că-și revine el… Toți copiii uită de mame când se-nsoară…
Dar eu nu puteam accepta asta. Într-o zi, am decis să merg din nou la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Mariana:
— Ce cauți aici? Nu-ți ajunge cât ai stricat?
— Vreau doar să-mi văd băiatul…
— Nu mai ai mamă! Ai auzit? Nu mai ai mamă!
Atunci a apărut Petru în spatele ei, palid și obosit:
— Mamă… te rog… pleacă acum… O să vorbim altădată…
Am plecat cu sufletul sfâșiat. Zilele au trecut greu. M-am refugiat în lucru și rugăciune. Îmi lipsea glasul lui Petru, râsul lui de copil, îmbrățișările lui calde. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el și la cât de ușor poate fi uitată o mamă când apare altcineva în viața copilului ei.

După două luni de tăcere, într-o noapte târzie, am primit un mesaj: „Mamă, pot veni la tine?”

A venit abătut, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… nu mai pot… Nora și mama ei mă controlează tot timpul… Mi-e dor de tine…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

— Petru, eu nu vreau decât să fii fericit… Dar nu vreau să te pierd…

A doua zi dimineață a plecat înapoi la familia lui. De atunci ne vedem rar și pe ascuns.

M-am întrebat mereu: unde se termină iubirea de mamă și unde începe egoismul? E greșit să-ți dorești ca fiul tău să nu te uite niciodată? Sau trebuie să-l lași să-și trăiască viața chiar dacă asta înseamnă să suferi în tăcere?

Poate că fiecare mamă trece prin asta la un moment dat. Dar oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru fericirea copiilor noștri?