Între dragoste și demnitate: Povestea unei mame puse la încercare

— Mamă, ai putea să vii să faci curat la mine sâmbătă? Te plătesc, normal, nu gratis, că nu-i frumos.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dănuț, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat cu alta, îmi vorbea ca unui străin. Vocea lui era grăbită, rece, ca și cum ar fi sunat o femeie de serviciu. Am rămas cu telefonul la ureche, fără să știu ce să răspund.

— Dănuț, eu sunt mama ta… Nu trebuie să-mi dai bani pentru așa ceva.

— Mamă, nu-i vorba de asta. E vorba de principiu. Nu vreau să profit de tine. Dacă vrei să vii, te plătesc. Dacă nu, găsesc pe altcineva.

Am simțit că mă sufoc. În mintea mea s-au amestecat amintiri: cum îi spălam hainele când era mic și plângea că îl ustură genunchii juliți, cum îi făceam supă când avea febră și nu voia să mănânce nimic. Acum îmi oferea bani ca să-i curăț casa.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am întors pe toate părțile în patul meu mic din apartamentul de două camere din cartierul Titan. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: orele suplimentare la fabrica de confecții, hainele vechi pe care le purtam ca să-i pot cumpăra lui adidași noi, concediile ratate ca să-i plătesc meditații la matematică. Și acum… acum eram doar o femeie pe care o poți angaja cu ziua.

Dimineața am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Tu ce-ai face în locul meu?

— Maria, nu te umili! Ești mama lui! Cum să-ți dea bani pentru așa ceva? Spune-i că nu poți și gata!

Dar vocea Elenei era plină de furie, nu de înțelegere. Eu nu voiam ceartă cu Dănuț. Nu voiam să-l pierd. Era singurul meu copil.

Sâmbătă dimineața am luat tramvaiul 41 spre Drumul Taberei. Pe drum, mă uitam la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și frecat. M-am gândit la mama mea, cum îmi spunea mereu: „Să nu-ți fie rușine de muncă, dar nici să te lași călcată în picioare.”

Când am ajuns la el acasă, m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Uite, mamă, aici sunt banii. Îți las și lista cu ce trebuie făcut.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat banii și i-am pus pe masă fără să-i ating.

— Dănuț, nu vreau banii tăi. Am venit pentru că ești copilul meu.

— Mamă, nu vreau discuții! Ori accepți condițiile mele, ori… — a ridicat tonul și a ieșit din cameră.

Am început să șterg praful cu lacrimi în ochi. Fiecare colț al casei lui era plin de lucruri scumpe: televizor mare pe perete, mobilă nouă, parfumuri străine pe rafturi. Dar nici urmă de fotografie cu mine sau cu el când era mic. Parcă eram într-o casă străină.

La prânz a venit și nora mea, Simona.

— Bună ziua! Vai, doamnă Maria, ce bine că ați venit! Eu n-am timp deloc cu serviciul… — mi-a zâmbit fals și a intrat în dormitor.

Am simțit că mă sufoc din nou. Am terminat curățenia și am plecat fără să iau banii. Pe drum spre casă am plâns ca un copil.

Seara m-a sunat Dănuț:

— Mamă, ai uitat banii! De ce nu vrei să-i iei?

— Pentru că nu sunt femeia ta de serviciu! Sunt mama ta!

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… eu doar am vrut să fiu corect cu tine. Să nu zici că profit de tine…

— Corectitudine? Corectitudine e să-ți respecți mama! Să mă suni din când în când fără motiv! Să mă întrebi dacă am nevoie de ceva! Nu să-mi arunci bani pe masă ca unei străine!

A închis fără să mai spună nimic. Zilele următoare n-a mai sunat deloc. M-am simțit mai singură ca niciodată. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut tristă și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul printre suspine.

— Dragă Maria, copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia familie… — a oftat ea.

Dar eu nu puteam să-l urăsc pe Dănuț. Îl iubeam prea mult. Poate prea mult…

Au trecut două săptămâni până când am primit un mesaj: „Mamă, îmi pare rău. Putem vorbi?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Era palid și obosit.

— Mamă… N-am vrut să te rănesc. Dar Simona zice că așa e normal… Să nu cerem nimic gratis nici de la părinți…

— Dănuț… Eu nu vreau nimic gratis de la tine. Vreau doar să fii fiul meu. Să mă respecți ca pe o mamă, nu ca pe o femeie de serviciu.

A început să plângă în fața mea pentru prima dată după mulți ani. L-am strâns în brațe și am simțit că poate mai există speranță.

Acum mă întreb: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe demnitatea? Cât putem ierta pentru dragostea copiilor noștri? Poate cineva să-mi răspundă?