În umbra soacrei mele – Povestea unei familii sfâșiate de neîncredere

— Nu vezi că nu seamănă deloc cu tine, Mihai? Ai grijă, băiete, să nu porți coarne fără să știi!
Cuvintele soacrei mele, Valeria, au căzut ca un ciocan peste masa de duminică, unde încercam să păstrăm aparențele unei familii normale. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar mâinile îmi tremurau pe farfuria cu sarmale. Copiii, Ana și Vlad, s-au uitat speriați la mine, iar Mihai a tăcut, privind în gol.

Așa a început totul. Sau poate că începutul fusese cu mult înainte, din ziua în care am pășit pentru prima dată în casa lor, ca proaspătă noră. Valeria nu m-a privit niciodată cu adevărat în ochi. Mereu găsea ceva de criticat: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu țin casa destul de curată, ba că nu sunt „de familie bună”. Dar nimic nu m-a durut mai tare decât suspiciunea pe care o arunca asupra copiilor mei.

În fiecare duminică, la masa mare din sufrageria lor cu mileuri și bibelouri, Valeria lansa câte o săgeată otrăvită. „Ana are ochii verzi, la noi în familie nu a avut nimeni ochi verzi!” sau „Vlad e prea brunet pentru un Popescu!” La început am râs, am încercat să glumesc, să detensionez atmosfera. Dar glumele ei au devenit tot mai tăioase, iar Mihai a început să se retragă în tăcere.

— De ce nu-i spui să înceteze? l-am întrebat într-o seară, după ce copiii adormiseră.
— E mama… Nu vreau scandal. O să-i treacă, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea.

Dar nu i-a trecut. Ba chiar a devenit mai insistentă. Într-o zi, când eram la piață cu Ana, am auzit două femei șușotind: „Ai auzit ce zice Valeria? Cică nora ei… cine știe cu cine a făcut copiii!” Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am întors acasă plângând și i-am spus lui Mihai că nu mai pot. El m-a luat în brațe, dar era o îmbrățișare rece, absentă.

Începuse să mă bântuie gândul că poate chiar el mă bănuiește. Seara îl vedeam cum îi privește pe copii cu o curiozitate ciudată. Într-o noapte l-am surprins uitându-se la pozele vechi din copilăria lui, comparându-le cu chipurile Anei și ale lui Vlad.

— Mihai, tu chiar crezi ce spune mama ta? am izbucnit într-o seară.
— Nu știu… E greu… Toată lumea vorbește…

Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Am început să mă îndoiesc de mine însămi, să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Dar știam adevărul: copiii erau ai noștri, ai mei și ai lui Mihai. Și totuși, otrava suspiciunii se infiltra în fiecare colțișor al casei noastre.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Copiii simțeau tensiunea și deveniseră retrași. Ana a început să plângă noaptea fără motiv, iar Vlad a devenit agresiv la școală. Într-o zi am fost chemată de diriginta lui Vlad: „Ce se întâmplă acasă? Copilul dumneavoastră e mereu nervos.”

Am decis că trebuie să fac ceva. Am mers la Valeria și i-am spus răspicat:

— Vreau să încetezi! Îți otrăvești propriul fiu și ne distrugi familia! Copiii tăi sunt nepoții tăi!

A râs rece:

— Dacă ai fi sigură pe tine, n-ai reacționa așa! Poate ar trebui să faci un test ADN!

M-am simțit umilită până în măduva oaselor. Dar Mihai… el a acceptat propunerea mamei lui. Asta a fost ultima picătură.

Am făcut testul. Au urmat două săptămâni de coșmar, în care Mihai abia mă saluta și copiii mă întrebau de ce tata e supărat pe mine.

Rezultatul a venit într-o zi ploioasă de martie: copiii erau ai lui Mihai, fără urmă de îndoială. Am pus hârtia pe masă și am plecat la mama mea cu Ana și Vlad.

Mihai a venit după noi abia după o săptămână:

— Îmi pare rău… Am greșit… Dar presiunea era prea mare…

Nu l-am putut ierta atunci. Poate nici acum nu l-am iertat cu adevărat. Ne-am întors acasă pentru copii, dar ceva s-a rupt între noi. Valeria nu și-a cerut niciodată scuze. A murit anul trecut, singură în apartamentul ei plin de mileuri.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru o familie când cei dragi devin cei mai mari dușmani ai tăi. Oare câte familii din România sunt sfâșiate de prejudecăți și neîncredere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?