În umbra mamei-soacre: Povestea unei familii românești între orgoliu, sacrificiu și renaștere

— Nu înțeleg de ce trebuie să mergem noi cu microbuzul, iar mama ta cu tine cu mașina, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam copiii lângă mine pe peronul gării din Brașov. Era ger, iar aburii respirației ni se amestecau cu norii de zăpadă care cădeau leneș. Radu nici nu s-a uitat la mine. — E bătrână, nu poate sta înghesuită. Voi sunteți tineri, vă descurcați. Și-a tras geaca pe el și a plecat spre Dacia veche, unde mama lui, doamna Viorica, deja își aranja bagajele pe bancheta din față.

Așa a început totul. Sau poate că totul începuse cu mult înainte, dar atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Că nu mai sunt decât o anexă la familia lor, o umbră care cară sacoșe, face mâncare și tace din gură. Copiii mei, Ana și Vlad, mă priveau cu ochi mari și triști. — Mami, de ce nu mergem și noi cu tati? — Pentru că… așa vrea el, am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile.

Când am ajuns la București, după un drum lung și obositor, Radu și mama lui ne așteptau deja în fața blocului. — Ce v-a luat atât? Noi am ajuns de o oră! a spus doamna Viorica, cu un zâmbet superior. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nici măcar nu ne-au ajutat cu bagajele. În seara aceea, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Radu. — Nu mi se pare corect ce faci. Parcă suntem două familii diferite. — Nu exagera, Livia! Mama e totuși mama mea. Tu nu înțelegi cât a sacrificat ea pentru mine? — Și eu? Eu ce sunt? Nu contează că mă simt umilită? — Nu mai dramatiza! Ești prea sensibilă.

Așa au trecut anii. Fiecare sărbătoare era despre doamna Viorica: ce vrea ea să mănânce, unde vrea ea să meargă, cum să fie aranjată masa. Eu eram mereu pe fugă, mereu cu grijile pe umeri. Radu nu mă apăra niciodată. Ba chiar mă certa dacă îndrăzneam să ripostez. — Las-o pe mama în pace! Nu vezi că se supără?

Când Ana a luat premiul întâi la școală, am vrut să facem o mică petrecere doar noi patru. Dar Radu a invitat-o pe mama lui și pe sora lui, Simona. — Nu se poate fără familie! a spus el. În seara aceea, doamna Viorica a povestit tuturor cum Radu era cel mai deștept copil din clasă și cum ea l-a crescut singură după ce soțul ei a murit. Nimeni nu a pomenit nimic despre Ana.

Într-o zi, după o ceartă urâtă în care Radu mi-a spus că „dacă nu-mi convine, pot pleca”, am simțit că mă sufoc. M-am dus la mama mea, la țară. Am stat acolo două zile cu copiii. Mama m-a privit lung: — Livia, tu nu mai ești tu. Ai uitat să râzi. Ai uitat cine ești. — Ce să fac, mamă? Unde să mă duc? N-am bani, n-am serviciu… — Ai demnitate! Ai copii! Gândește-te la ei.

M-am întors acasă hotărâtă să schimb ceva. În prima seară după ce am ajuns, Radu m-a întâmpinat cu fața acră: — Unde ai umblat? — La mama mea. Aveam nevoie să respir. — Să nu mai faci asta! Nu ești singură pe lume! — Ba da, Radu. Sunt foarte singură.

Am început să caut de lucru. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin din cartier. Era greu – program lung, bani puțini – dar pentru prima dată după mulți ani simțeam că fac ceva pentru mine. Copiii erau mândri de mine. — Mami, ești cea mai curajoasă! mi-a spus Ana într-o seară.

Radu s-a schimbat când a văzut că nu mai depind de el pentru fiecare leu. A devenit mai tăcut, mai nervos. Doamna Viorica mă privea cu dispreț: — Femeile adevărate stau acasă și au grijă de familie! Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Într-o zi de primăvară, după o ceartă aprinsă în care Radu mi-a spus că „nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit”, am făcut bagajele și am plecat cu copiii la mama mea. A fost cea mai grea decizie din viața mea. Dar când i-am văzut pe Ana și Vlad râzând din nou în curtea bunicii lor, am știut că am făcut ce trebuia.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi găsesc un serviciu mai bun, copiii s-au adaptat la școala din sat și eu am început să mă redescopăr. Uneori mă gândesc la Radu și la viața pe care am lăsat-o în urmă. Poate că niciodată nu voi fi complet vindecată de rănile acelei iubiri toxice.

Dar acum știu cine sunt și cât valorez.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre sau a unui soț care nu le vede? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să-și caute lumina.