În umbra disprețului: Lupta unei fiice pentru voce și identitate

— Ilinca, iar ai uitat să duci gunoiul! Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu cel de supă rămasă din ajun. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând ușor. Aveam aproape șaisprezece ani, dar în fața lui mă simțeam ca o fetiță prinsă cu minciuna.

— N-am uitat, doar că… am avut teme la mate și…

— Scuze! Mereu scuze! Dacă ar fi fost mama ta aici, nu te-ar fi lăsat să te porți așa, a trântit el, privindu-mă cu ochii lui reci, de un albastru spălăcit. M-am uitat spre Raluca, sora mea vitregă, care stătea la masă cu telefonul în mână. Nici nu s-a sinchisit să ridice privirea. Ea era cu cinci ani mai mare și, de când mama murise, părea să fie aliata tatei în orice conflict.

M-am dus să iau sacul de gunoi, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Pe scări, am auzit-o pe Raluca șoptind:

— Nu știu ce-i cu ea, tata. Parcă trăiește pe altă planetă.

Am ieșit în curte și am trântit capacul tomberonului cu o furie pe care nu mi-o recunoșteam. De ce nu mă asculta nimeni? De ce orice aș fi făcut era greșit? Mama fusese singura care mă înțelegea. Tata era cu douăzeci și cinci de ani mai mare decât ea și mereu mi s-a părut că nu ne putem întâlni niciodată la mijloc. El vorbea despre „vremurile lui”, despre cum „pe vremea mea copiii nu răspundeau”, iar eu voiam doar să-mi spun părerea fără să fiu certată.

Seara, când am încercat să-i spun că vreau să dau la liceul de arte, a izbucnit scandalul adevărat.

— Liceu de arte? Ce să faci acolo? Să desenezi prostii pe pereți? Nu vezi că Raluca a intrat la Medicină? Asta e meserie!

— Dar eu nu vreau Medicină! Eu vreau să pictez!

— Nu te întreabă nimeni ce vrei tu! Cât timp stai sub acoperișul meu, faci ce spun eu!

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am plâns până târziu în noapte, cu schițele mele ascunse sub pernă. M-am gândit la mama. Ea mă încuraja mereu să desenez, îmi aducea creioane colorate și îmi spunea că fiecare om are dreptul la visurile lui. Dar acum nu mai era nimeni care să mă apere.

A doua zi dimineață, tata m-a ignorat complet. Raluca mi-a aruncat o privire plină de milă:

— Ilinca, nu-l mai supăra. Știi că nu-i place să-l contrazici.

— Dar nu pot să trăiesc viața pe care o vrea el pentru mine! Nu sunt el! Nu sunt nici tu!

— Și ce vrei să faci? Să pleci? Să-l lași singur?

M-am gândit la asta toată ziua. Seara, am găsit curajul să-i spun tatei că vreau să merg la consiliere psihologică la școală. A râs:

— Pe vremea mea nu existau prostii din astea! Dacă ai timp de psihologii, ai timp și de muncit prin casă!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Începusem să mă simt invizibilă. La școală eram „fata aia care a rămas fără mamă”, acasă eram „fata care nu ascultă”. Nimeni nu mă întreba ce simt sau ce vreau.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care tata mi-a spus că sunt nerecunoscătoare și că-l fac de râs în fața vecinilor pentru că „nu sunt ca Raluca”, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe stradă până la parcul unde obișnuiam să merg cu mama. M-am așezat pe banca noastră și am scos carnetul de schițe. Am desenat chipul mamei, cu ochii ei blânzi și zâmbetul cald.

O bătrânică s-a așezat lângă mine.

— Ce desenezi acolo, fată dragă?

— Pe mama… A murit acum doi ani.

— Și ți-e dor de ea?

Am dat din cap și lacrimile au început să curgă fără oprire.

— Știi… uneori trebuie să ne găsim vocea chiar dacă ceilalți nu vor s-o audă. Să nu renunți la tine pentru nimeni.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu o scrisoare pentru tata. I-am spus tot: cât de mult mă doare lipsa mamei, cât de greu e să trăiesc într-o casă unde nu pot fi eu însămi, cât de tare îmi doresc să pictez și cât de mult mă doare comparația cu Raluca.

Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la școală cu inima cât un purice. Când m-am întors, tata stătea pe scaun cu scrisoarea mototolită în mână. Nu a spus nimic mult timp.

— Nu știam că te doare atât de tare… N-am vrut… Eu doar… Am vrut să te protejez.

Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut vulnerabil. L-am văzut om.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încă ne certăm des. Încă simt că nu mă ascultă mereu. Dar acum știe ce simt. Și uneori mă întreabă dacă am mai desenat ceva nou.

M-am înscris la liceul de arte. Raluca încă nu mă înțelege, dar încearcă să fie mai blândă cu mine.

Poate că familia nu e mereu locul unde găsești sprijinul pe care îl visezi. Dar poate fi locul unde începi să-ți cauți vocea.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să spunem cine suntem cu adevărat?