Fiul meu vrea să se căsătorească cu fata de lângă noi, dar eu nu pot accepta!

— Mamă, eu chiar o iubesc pe Ana. Nu înțelegi? Nu e doar o pasiune de adolescent, e ceva serios!
Glasul lui Rareș răsună în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Îl privesc cum își strânge pumnii pe marginea mesei, iar ochii lui albaștri — ochii mei — mă imploră să cedez. Dar nu pot. Nu după tot ce am trăit.

Am avut aproape 40 de ani când l-am născut pe Rareș. După ani de tratamente, lacrimi și rugăciuni, după ce aproape renunțasem la visul de a fi mamă. Când l-am ținut prima dată în brațe, am jurat că voi face orice ca să-l protejez. Poate am exagerat, poate l-am ținut prea aproape, dar Rareș a fost mereu centrul universului meu.

Ana locuiește în casa de lângă noi de când avea șapte ani. O știu de copilă, i-am dat dulceață și i-am pansat genunchii juliți. Dar familia ei… Doamne, cât m-am rugat să nu se apropie prea mult! Tatăl ei, domnul Dobre, a avut mereu probleme cu băutura. Țipete, uși trântite, nopți în care Ana plângea pe banca din fața blocului. Am încercat să o ajut, dar m-am temut să nu-l atrag și pe Rareș în haosul lor.

— Nu e vina Anei că tatăl ei e așa! strigă Rareș, văzându-mi privirea.

— Știu, dar nu vreau să suferi. Nu vreau să repeți greșelile mele! îi răspund, simțind cum mi se rupe sufletul.

Soțul meu, Mihai, tace. El a crescut fără tată, cu o mamă aspră și rece. Mereu a spus că familia e totul, dar acum pare la fel de pierdut ca mine.

Într-o seară, după ce Rareș pleacă trântind ușa, Mihai mă ia de mână:

— Poate greșim. Poate trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața.

— Și dacă ajunge ca mine? Dacă o iubește atât de mult încât uită de el?

— Tu nu ai uitat niciodată de tine. Ai luptat pentru noi toți.

Dar eu știu adevărul: m-am pierdut pe mine în dorința de a-l proteja pe Rareș. Am renunțat la prieteni, la carieră, la visurile mele. Totul pentru el.

Într-o duminică dimineață, Ana vine la noi cu ochii umflați de plâns.

— Doamna Maria… Rareș nu-mi mai răspunde la telefon. Ce s-a întâmplat?

O privesc și văd în ea fetița speriată care venea la mine după fiecare ceartă din casa lor. Dar acum e femeie și îl iubește pe fiul meu.

— Ana, nu e vina ta. Eu… eu am nevoie de timp.

— Știți… Rareș mi-a spus că vrea să plecăm împreună la Cluj. Să ne facem un rost acolo. Dar dacă dumneavoastră nu sunteți de acord…

Se oprește și își mușcă buza. Îmi dau seama cât de mult contează pentru ea părerea mea. Și mă simt vinovată.

În acea noapte nu dorm deloc. Îmi amintesc cum mama mea s-a opus relației mele cu Mihai pentru că era „băiat sărac”. Am fugit de acasă pentru el și am suferit ani întregi din cauza rupturii dintre mine și părinții mei.

A doua zi dimineață, Rareș intră în bucătărie cu ochii roșii:

— Mamă… dacă nu poți să fii fericită pentru mine, măcar nu mă opri. O iubesc pe Ana și vreau să fiu cu ea.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că nu mai e copilul meu mic. E bărbat și are dreptul la propriile alegeri — chiar dacă mă doare.

— Rareș… mi-e teamă pentru tine. Mi-e teamă că vei suferi.

— Toți suferim uneori, mamă. Dar dacă nu încercăm… niciodată nu vom ști dacă putem fi fericiți.

Mihai îl bate ușor pe umăr:

— Fii curajos, băiete. Dar ai grijă la inima ta.

Rareș zâmbește trist și pleacă spre Ana. Îi văd prin geam cum se iau de mână și pleacă împreună spre viitorul lor necunoscut.

Rămân singură în bucătărie, cu ceașca de cafea rece între palme. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău lăsându-l să plece. Oare dragostea de mamă trebuie să fie o colivie sau o aripă?

Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și trăiască propriile greșeli ca să învețe ce înseamnă fericirea adevărată… Voi ce ați fi făcut în locul meu?