Duminica care a sfâșiat familia mea: Oare adevărul chiar vindecă?

— Nu pot să cred! Nu pot să cred că tocmai ea… — am șoptit, cu mâinile tremurând, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era duminică, iar masa din sufragerie era plină de mirosuri calde, de râsete și de clinchetul paharelor. Dar când am văzut-o pe Irina, logodnica fiului meu, intrând pe ușă, am simțit cum inima mi se oprește pentru o clipă. Era aceeași femeie care, cu ani în urmă, îi făcuse rău fiicei mele, Ana.

— Mamă, ce ai? — m-a întrebat Vlad, fiul meu, privindu-mă îngrijorat.

Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum mă sufoc. Irina s-a apropiat de mine cu un zâmbet larg, întinzându-mi un buchet de flori.

— Bună ziua, doamnă Maria! Mă bucur mult să vă cunosc în sfârșit.

Am luat florile cu mâini reci. În mintea mea se derulau scenele de atunci: Ana plângând în camera ei, refuzând să vorbească cu noi, refuzând să mănânce. Totul din cauza acelei fete care îi făcuse viața un coșmar la facultate. Niciodată nu am aflat exact ce s-a întâmplat între ele, dar știam că Irina fusese liderul grupului care o marginalizase pe Ana, care o făcuse să se simtă mică și nevăzută.

— Maria, vino puțin în bucătărie, te rog — mi-a spus soțul meu, Gheorghe, văzând că nu-mi revin.

M-am retras cu el și am izbucnit în plâns.

— Gheorghe, nu pot! Nu pot să stau la masă cu ea! E fata care i-a distrus viața Anei!

El a oftat adânc.

— Maria, Vlad nu știe nimic. Poate Irina s-a schimbat. Poate nu e așa cum crezi tu.

— Dar dacă nu s-a schimbat? Dacă îi face rău și lui Vlad? Cum pot eu să tac?

Am ieșit din bucătărie cu ochii roșii. Ana nu era acasă; plecase la Cluj după ce terminase facultatea și rareori venea în vizită. De fiecare dată când venea, era tăcută, retrasă. Încercasem să o ajut, dar nu reușisem decât să-i adâncesc suferința cu întrebările mele insistente.

La masă, Irina povestea despre planurile lor de nuntă. Vlad o privea cu dragoste și mândrie. Eu simțeam cum mă sufoc cu fiecare minut care trecea.

— Mamă, ce părere ai despre Irina? — m-a întrebat Vlad brusc.

Toți ochii s-au întors spre mine. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— E… o fată frumoasă — am spus încet, evitând privirea Irinei.

După masă, am ieșit pe balcon. Irina m-a urmat.

— Doamnă Maria, știu că nu mă priviți cu ochi buni. Dacă am făcut ceva greșit… vă rog să-mi spuneți.

Am privit-o direct în ochi pentru prima dată.

— Îți amintești de Ana?

A tresărit. S-a uitat în jos.

— Da… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Eram tânără și proastă. Nici nu-mi dau seama cât rău i-am făcut. Dar vă jur că m-am schimbat.

— Poți să-mi promiți că nu-i vei face rău lui Vlad?

A ridicat ochii umezi spre mine.

— Vă promit. Îl iubesc pe Vlad. Și dacă vreți… pot vorbi cu Ana. Să-mi cer iertare.

Am simțit pentru prima dată o urmă de speranță. Dar rana era prea adâncă.

În acea seară, l-am sunat pe Ana.

— Ana, trebuie să-ți spun ceva. Vlad vrea să se căsătorească cu Irina.

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Mamă… dacă el e fericit… poate Irina s-a schimbat. Eu nu mai vreau să port ura asta cu mine. Dar nici nu pot veni la nuntă.

M-am prăbușit pe pat plângând. Ce fel de mamă eram dacă lăsam trecutul să ne distrugă viitorul? Dar dacă tăceam și totul se repeta?

În zilele următoare am fost ca o umbră prin casă. Gheorghe încerca să mă liniștească:

— Maria, trebuie să-i lași pe copii să-și trăiască viața. Nu poți controla totul.

Dar eu știam că adevărul doare mai tare decât orice minciună spusă din dragoste.

Cu o zi înainte de logodnă, Ana m-a sunat din nou:

— Mamă, am vorbit cu Irina. Mi-a cerut iertare. Nu știu dacă pot uita totul, dar vreau să încerc să merg mai departe.

Atunci am realizat că uneori adevărul nu vindecă imediat, ci doar deschide drumul spre vindecare.

La logodnă am stat lângă Vlad și Irina cu inima strânsă, dar am zâmbit sincer pentru prima dată după mult timp. Familia noastră nu mai era perfectă — dar era reală.

Acum mă întreb: Oare e mai bine să spui adevărul oricât ar durea sau uneori e nevoie de timp și răbdare ca rănile vechi să se vindece? Ce ați fi făcut voi în locul meu?