Casa care nu a fost niciodată a ei: Povestea Mariei

— Ieși din casa mea, Maria! Nu te mai suport!
Vocea Stelei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Mâinile îi tremurau pe șorțul cu flori, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam în prag, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era a treia oară în săptămâna aceea când îmi spunea să plec. Dar de data asta, ceva din mine s-a rupt.

— Nu e casa ta, Stela! am izbucnit, fără să-mi dau seama că vocea mea răsună la fel de tare ca a ei. E casa lui Vlad, e casa noastră!

Stela a râs scurt, amar:

— Vlad e copilul meu! Tot ce e aici e al meu! Tu ești doar o venetică, o profitoare!

M-am uitat la Vlad, care stătea între noi ca un copil prins între doi părinți divorțați. Nu spunea nimic. Își freca nervos palmele și evita privirea mamei lui. De cinci ani trăiam așa: eu și Vlad într-o cameră mică, Stela peste tot, controlând fiecare pas, fiecare respirație. Mă simțeam ca o chiriașă în propria viață.

În seara aceea, după ce Stela s-a încuiat în camera ei și Vlad a ieșit la o bere cu prietenii, am rămas singură în bucătărie. Am început să plâng în hohote, cu capul pe masă. Nu mai puteam. M-am ridicat și am început să cotrobăi prin sertarele vechi ale bufetului, căutând ceva — nici eu nu știam ce. Poate o dovadă că nu sunt nebună, că nu merit tot ce mi se întâmplă.

Am găsit un dosar prăfuit, ascuns sub fața de masă. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Erau acte vechi: contracte de vânzare-cumpărare, chitanțe, scrisori. Am citit pe nerăsuflate. Casa fusese cumpărată de bunicul lui Vlad, pe numele lui, apoi trecută direct pe numele lui Vlad după moartea acestuia. Niciun act nu pomenea de Stela ca proprietar.

Am simțit cum mi se face pielea de găină. Toată viața ei, Stela trăise cu convingerea că această casă îi aparține. Dar legal, ea nu fusese niciodată a ei. Era doar mama proprietarului.

A doua zi dimineață, am pus dosarul pe masă la micul dejun. Vlad a citit actele cu ochii măriți de uimire.

— Mamă… tu știai de asta?

Stela a încremenit. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă — nu furioasă, nu autoritară, ci micșorată de frică.

— Eu… eu am crescut aici! Am muncit pentru fiecare perete! Casa asta e viața mea!

— Dar nu e a ta! am spus eu încet. Și nu ai dreptul să mă dai afară.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit afară fără să spună nimic. Stela s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad nu vorbea cu nimeni; venea târziu acasă și se închidea în camera noastră. Stela mă ignora complet sau îmi arunca priviri ucigătoare. Eu mă simțeam vinovată că am scos la lumină adevărul — dar și ușurată că nu mai trebuie să trăiesc sub amenințarea ei.

Într-o seară, când Vlad s-a întors acasă mai devreme decât de obicei, l-am găsit stând pe bancă în curte.

— Ce facem acum? m-a întrebat el fără să mă privească.

— Nu știu… Dar nu mai pot trăi așa. Ori pleacă ea, ori plec eu.

Vlad a oftat adânc.

— E mama mea… Nu pot s-o dau afară.

— Și eu sunt soția ta! Nu merit și eu un loc al meu?

A doua zi dimineață am început să-mi fac bagajele. Stela m-a urmărit din pragul ușii.

— Pleci? a întrebat ea cu voce stinsă.

— Da. Nu mai pot trăi într-o casă unde nu sunt dorită.

A venit lângă mine și pentru prima dată mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi… când am venit aici, eram mai tânără decât tine acum. Soacra mea m-a urât la fel de mult cum te urăsc eu pe tine. Mi-a spus mereu că nu voi fi niciodată stăpână aici. Și uite-mă acum… fac același lucru cu tine.

Am rămas amândouă tăcute câteva clipe.

— Poate că ar trebui să încercăm altfel… a spus ea încet.

Nu știam dacă să o cred sau nu. Dar ceva din vocea ei părea sincer.

Vlad a venit acasă și ne-a găsit stând împreună la masă. S-a uitat la noi uimit.

— Ce s-a întâmplat?

Stela s-a ridicat și i-a întins dosarul cu acte.

— Casa asta e a ta, Vlad. Eu doar am uitat cum e să fii fiică într-o casă care nu-ți aparține cu adevărat.

Am simțit cum o povară imensă se ridică de pe umerii mei. Poate că nu voi fi niciodată „stăpâna casei”, dar măcar pot fi parte dintr-o familie care încearcă să se vindece.

M-am întrebat atunci: câte femei trăiesc vieți întregi luptând pentru un loc care nu le aparține niciodată cu adevărat? Oare e mai important să ai o casă sau să ai liniște? Voi ce ați face în locul meu?