Când copiii vor să se întoarcă mai devreme: O noapte care mi-a schimbat viața

— Mamă, vino să ne iei, te rog! Nu mai vrem să stăm aici! Glasul Irinei, fetița mea de doar zece ani, tremura la capătul firului. Era trecut de ora nouă seara și mă pregăteam să mă uit la un film, când telefonul a început să sune insistent. Rareș, băiatul meu mai mare, nu era genul care să plângă ușor, dar îl auzeam suspinând în fundal.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Am încercat să-mi păstrez calmul, dar inima îmi bătea nebunește. Copiii mei erau la mama mea, în Bacău, pentru o săptămână de vacanță. Era tradiția noastră de vară, iar eu mă bucuram de câteva zile de liniște la București. Dar ceva era în neregulă.

— Nu vrem să mai stăm aici! Bunica țipă la noi tot timpul și ne pune să facem curat toată ziua! Rareș a izbucnit în plâns. — Și… și… ne-a spus că dacă nu suntem cuminți, o să te sune să vii să ne iei!

Am simțit cum mă cuprinde furia. Mama mea fusese mereu severă cu mine, dar sperasem că va fi altfel cu nepoții. M-am ridicat brusc din fotoliu și am început să mă plimb prin sufragerie.

— Irina, Rareș, ascultați-mă! O să vorbesc cu bunica și mâine dimineață vin după voi. Stați liniștiți, bine?

— Promiți? a întrebat Irina printre sughițuri.

— Promit.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută pe tavan. M-am simțit vinovată. Îmi aminteam perfect cum era copilăria mea: mama mereu nemulțumită, mereu cu gura pe mine. Nu voiam ca ai mei copii să treacă prin același coșmar. Dar oare nu exagerau? Poate că erau doar răsfățați și nu suportau reguli.

Am sunat-o pe mama imediat. A răspuns rece, ca de obicei.

— Ce s-a întâmplat cu copiii? De ce plâng?

— Nu știu ce le-a apucat! Sunt obraznici și leneși! Nu vor să facă nimic prin casă! Dacă nu-i disciplinezi tu, cine s-o facă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Mamă, nu trebuie să țipi la ei. Sunt copii…

— Așa ai ajuns tu! Prea moale! Dacă nu-i ții din scurt, o să-ți urce în cap!

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc. Am închis repede conversația și am început să-mi fac bagajul. Nu puteam dormi știind că ai mei copii suferă acolo.

Drumul spre Bacău mi s-a părut nesfârșit. În minte îmi răsunau reproșurile mamei: „Ești slabă! Nu știi să fii mamă!” Dar oare nu tocmai din cauza ei ajunsesem atât de nesigură pe mine?

Când am ajuns la casa copilăriei mele, era încă întuneric. Am intrat încet și i-am găsit pe copii ghemuiți pe canapea, cu ochii umflați de plâns. Mama stătea în bucătărie, cu fața împietrită.

— Plecăm acum, am spus scurt.

— Cum vrei tu! Să vezi ce copii răsfățați o să ai!

Irina s-a agățat de mine ca un pui speriat. Rareș nu a spus nimic, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, teamă, rușine.

Pe drum spre București am încercat să aflu mai multe.

— Mami… bunica ne-a spus că dacă nu suntem cuminți o să ne lase singuri în curte toată noaptea… Irina tremura.

— Și… și a aruncat jucăriile mele la gunoi pentru că am uitat să le strâng… Rareș șoptea abia auzit.

M-am oprit pe marginea drumului și i-am luat în brațe. Am plâns toți trei. Mi-am dat seama că rana copilăriei mele nu s-a vindecat niciodată și că fără să vreau îi expusesem și pe ei aceleiași dureri.

Acasă am încercat să discutăm deschis.

— Vreau să știți că nu e vina voastră. Bunica are problemele ei și uneori nu știe cum să arate iubirea…

Rareș m-a privit fix: — De ce nu ai spus niciodată că ție ți-a fost greu când erai mică?

Am rămas fără cuvinte. Poate pentru că mi-a fost rușine. Poate pentru că am crezut că dacă tac, totul va dispărea.

În zilele următoare am primit mesaje de la mama: „Nu mai veniți la mine dacă nu suportați reguli!” M-am simțit sfâșiată între două lumi: cea a copilului rănit și cea a mamei care vrea să-și protejeze copiii.

Am început terapie de familie. Am vorbit despre frici, despre traume, despre cum dragostea poate răni dacă nu e însoțită de blândețe. Copiii au început să-și recapete zâmbetul. Eu am început să mă iert.

Dar relația cu mama a rămas rece. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că uneori trebuie doar să accepți că nu poți schimba trecutul, dar poți rupe lanțul pentru copiii tăi.

Mă întreb adesea: câte generații trebuie să sufere până când cineva are curajul să spună „ajunge”? Oare cât de bine ne cunoaștem copiii dacă nu avem curajul să ne cunoaștem propriile răni?