Când Bunicile se Luptă pentru Nepoată: Povestea Mea între Două Focuri

— Eliza, nu-i da lapte praf! Ți-am spus de atâtea ori că laptele matern e cel mai bun! — vocea mamei mele, Mariana, răsună ascuțit în bucătăria mică, unde încerc să-mi liniștesc fetița care plânge neîncetat de două ore.

În același timp, din sufragerie, aud vocea soacrei mele, Viorica:

— Las-o pe fată în pace, Mariana! Știe ea ce face. Și eu i-am dat lui Radu lapte praf și uite ce băiat sănătos am crescut!

Mă uit la micuța Ana-Maria, care se zbate în brațele mele, și simt cum mă sufoc între două lumi. Mama vrea să mă controleze, să-mi impună regulile ei, iar Viorica vrea să demonstreze că metoda ei e mai bună. Eu? Eu nu mai știu cine sunt. Nu mai știu ce vreau. Știu doar că nu mai pot.

— Vă rog, puteți să nu vă certați acum? — izbucnesc, cu voce tremurată. — Ana-Maria are nevoie de liniște!

Dar cuvintele mele se pierd în aer. Mariana oftează teatral și iese trântind ușa. Viorica vine lângă mine și începe să-mi povestească despre cum a crescut ea trei copii singură, fără ajutorul nimănui. Mă simt mică, neputincioasă, ca un copil certat pentru o notă proastă.

Soțul meu, Radu, vine seara târziu de la serviciu. Îl privesc cum își lasă geanta jos și mă întreabă automat:

— Cum a fost azi?

Nu-i spun nimic. Ce rost are? Știe și el că suntem pe un câmp de luptă.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ana-Maria cu greu, mama m-a tras deoparte în bucătărie.

— Eliza, nu vreau să te supăr, dar Viorica nu are experiență cu copiii mici. Tu ai crescut cu mine și ai fost sănătoasă tun. Nu te lăsa influențată!

— Mamă, te rog… — am încercat să o opresc.

— Nu! Trebuie să mă asculți! E copilul tău, dar e și nepoata mea!

A doua zi dimineață, Viorica a venit cu o pungă mare de jucării colorate și a început să le agite pe lângă pătuțul Anei-Maria.

— Să vezi ce o să-i placă! Eu știu ce-i trebuie unui copil ca să fie fericit!

Mama a intrat val-vârtej și a început să strângă jucăriile:

— Nu vezi că sunt din plastic ieftin? O să-i faci rău copilului!

— Mariana, nu te băga unde nu-ți fierbe oala! — a răspuns Viorica cu glas ridicat.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat: oare când va fi despre mine și despre copilul meu? Când voi putea să fiu mamă fără să fiu trasă la răspundere pentru fiecare decizie?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă între cele două bunici, Radu a ridicat tonul pentru prima dată:

— Ajunge! E casa noastră și copilul nostru! Dacă nu puteți să vă purtați civilizat, vă rog să ne lăsați în pace!

A fost ca o explozie. Mama a început să plângă și a spus că nu mai vine niciodată. Viorica s-a supărat și a plecat trântind ușa. Pentru prima dată după multe luni, casa a fost liniștită. Dar liniștea era apăsătoare.

M-am simțit vinovată. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, îmi pare rău… Nu vreau să te pierd.

— Eliza, eu doar vreau ce e mai bine pentru tine și pentru Ana-Maria. Dar dacă nu mă mai vrei aproape…

— Nu e asta! Doar că… am nevoie să fiu ascultată și eu.

Cu Viorica a fost mai greu. Nu a răspuns la telefon zile întregi. Când în sfârșit a venit, a adus o supă caldă și mi-a spus:

— Știu că nu sunt mama ta, dar vreau să te ajut cum pot. Spune-mi tu ce ai nevoie.

Am început să plâng din nou. Pentru prima dată am simțit că am dreptul să cer ajutor fără să fiu judecată.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am stabilit reguli clare: fiecare bunică vine pe rând, fiecare are timpul ei cu Ana-Maria. Dar rănile au rămas. Încerc să nu mă gândesc la toate cuvintele grele care s-au spus.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu mamă fără să fiu prinsă între două lumi care se urăsc din dragoste pentru același copil. Oare câte mame din România trăiesc același coșmar tăcut? Și dacă da… cum găsim curajul să ne cerem dreptul la liniște?