Bunicul Vasile – Eroul din Umbră

— Nu te apropia, Ilinca! strigă bunicul Vasile, cu vocea lui răgușită, în timp ce eu, cu ochii mari de copil, mă încăpățânam să mă strecor printre oameni ca să văd parada de Ziua Națională. Era 23 august, iar satul nostru, Călinești, forfotea de lume, steaguri și miros de mici. Tata se certa cu mama lângă taraba cu porumb fiert, iar eu voiam doar să prind un loc în față.

Nu știam atunci că ziua aceea avea să ne schimbe pe toți. Bunicul Vasile, omul care mă învățase să pescuiesc și să nu mint niciodată, era mereu cu ochii pe mine. Îl simțeam ca pe o umbră protectoare, dar și ca pe o povară uneori. De când murise bunica, nu mai era același. Se certa des cu tata, îi reproșa că nu știe să fie tată și că a uitat ce înseamnă să fii om.

— Las-o, tată, că nu pățește nimic! a ridicat vocea tata, fără să se uite la mine. Dar bunicul nu s-a lăsat.

— Nu vezi ce-i aici? O clipă de neatenție și… Doamne ferește!

Atunci s-a întâmplat totul. Un cal speriat de la parada militară a rupt rândurile și s-a năpustit spre mulțime. Oamenii au început să țipe și să fugă care-ncotro. Am simțit cum cineva mă trage brusc de braț – era bunicul. M-a aruncat la pământ și s-a pus peste mine ca un zid viu.

Am auzit copitele calului trecând la câțiva centimetri de capul meu și țipetele mamei care nu știa unde sunt. Când m-am ridicat, bunicul era întins pe jos, nemișcat. Tata a venit alergând, palid ca varul.

— Ce-ai făcut, tată? De ce te-ai băgat?

Bunicul abia mai respira. M-a privit cu ochii lui albaștri, plini de lacrimi și m-a mângâiat pe obraz.

— Să nu uiți niciodată… familia e tot ce ai, Ilinca…

Apoi a închis ochii. Lumea s-a oprit în loc. Mama plângea în hohote, tata stătea cu pumnii strânși lângă el, incapabil să spună ceva. Eu nu înțelegeam de ce trebuie să moară oamenii buni.

Au urmat zile de doliu și tăcere apăsătoare. Tata nu vorbea cu nimeni. Îl auzeam noaptea plângând în bucătărie și dând vina pe el însuși:

— Dacă l-aș fi ascultat… dacă n-aș fi fost atât de încăpățânat…

Mama încerca să țină familia unită, dar era prea mult pentru ea. Eu mă simțeam vinovată că am vrut să văd parada, că am fost motivul pentru care bunicul s-a pus în fața calului.

La parastas, rudele au început să se certe pe moștenire. Unchiul Gheorghe voia casa bătrânească, mătușa Maria plângea că nu i s-a dat destul pământ. Tata a izbucnit:

— Voi chiar nu vedeți că omul ăsta a murit pentru noi? Pentru Ilinca? Și voi vă certați pe niște pietre?

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe tata slab. S-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil. Atunci am înțeles cât de mult îl iubea pe bunicul, chiar dacă nu știa să o arate.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim despre ziua aceea fără să plângem. Tata a început să vină mai des acasă, să mă întrebe cum a fost la școală, să mă ducă la pescuit – exact cum făcea bunicul. Mama a început să zâmbească din nou, iar eu am încetat să mă simt vinovată.

Într-o seară de toamnă, stând la masa din bucătărie, tata mi-a spus:

— Ilinca, știi… bunicul tău n-a fost perfect. Dar a știut mereu ce contează cu adevărat: familia. Să nu uiți asta niciodată.

Am dat din cap și am simțit cum o lacrimă îmi curge pe obraz. Am privit spre poza bunicului de pe perete și am șoptit:

— Mulțumesc că m-ai salvat.

Uneori mă întreb: oare cât de departe am merge fiecare dintre noi pentru cei pe care îi iubim? Și cât de des uităm să le spunem cât înseamnă pentru noi?