Ani de sacrificiu pentru fratele meu, doar ca să aflu că nu m-a văzut niciodată ca sprijin: Un weekend al adevărurilor crude

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să tot aud că tu ai făcut și ai dres pentru mine!
Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea dintre noi. Era sâmbătă dimineața, iar mama plecase la piață. Rămăsesem singuri, ca-n copilărie, dar acum nu mai era niciun joc între noi. Doar reproșuri.

Am rămas cu lingura în aer, uitându-mă la el. Îmi venea să-i spun că nu înțelege nimic, dar am tăcut. M-am gândit la toate serile când îi făceam temele la mate, la banii pe care i-am trimis când nu avea cu ce să-și plătească gazul, la weekendurile în care mergeam să-i iau fetița de la grădiniță ca să poată lucra peste program. Totul părea brusc lipsit de sens.

— Radu, eu doar am vrut să te ajut. Nu ți-am cerut niciodată nimic în schimb, i-am spus încet.

A oftat și s-a uitat pe geam, evitându-mi privirea.

— Tu nu vezi că mă sufoci? Mereu ai fost „fratele cel bun”, cel care știe tot, care rezolvă tot. M-ai făcut să mă simt mic toată viața.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Toate sacrificiile mele, toate renunțările — le vedea ca pe o povară, nu ca pe un sprijin. Am simțit furie, dar și o tristețe adâncă. Am vrut să-i spun că eu nu am avut niciodată curajul să fac ce a făcut el: să se căsătorească devreme, să devină tată când abia ieșise din adolescență. Eu am rămas acasă, lângă mama bolnavă, am pus cariera pe pauză ca să nu rămână singură după ce tata a murit. El a fugit spre o viață nouă, iar eu am rămas cu responsabilitățile.

— Ți-a fost greu? l-am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

A râs scurt, amar.

— Ție ți-a fost ușor? Crezi că mi-a fost ușor să mă trezesc noaptea din cauza plânsului copilului? Să văd cum soția mea se uită la mine ca la un străin pentru că nu mai avem timp unul de altul? Să simt că nu sunt bun de nimic?

Am simțit cum mi se umezeau ochii. Niciodată nu vorbisem atât de deschis despre ce simțim cu adevărat. Mereu ne-am ascuns după glume sau tăceri lungi.

— Radu, eu… Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că am făcut tot ce am putut. Poate prea mult. Poate prea puțin.

A dat din cap și s-a ridicat brusc de la masă.

— Trebuie să plec. Am promis că ajung acasă înainte de prânz.

A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas singur în bucătărie, cu lingura rece în mână și cu un gol în suflet. M-am gândit la mama — cum ne certa când ne băteam pe telecomandă sau când ne acuzam unul pe altul că am furat ultimul corn din dulap. Mereu spunea: „Sunteți frați! Voi vă aveți unul pe altul când eu nu voi mai fi.”

Dar dacă tot ce am făcut a fost să ne rănim reciproc? Dacă sacrificiul meu a fost doar o formă de control? Dacă el a simțit mereu că trebuie să se ridice la nivelul meu și asta l-a apăsat?

Telefonul a vibrat pe masă. Era un mesaj de la mama: „Ai grijă de Radu. E obosit.” Am zâmbit trist. Mereu aceeași poveste: eu trebuie să am grijă de el. Dar cine are grijă de mine?

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la anii care au trecut — la serile când visam să plec la București, să fac jurnalism, să scriu despre oameni și poveștile lor. Dar n-am plecat niciodată. Am rămas aici, aproape de familie, aproape de Radu. Poate că am confundat loialitatea cu datoria.

Seara, când mama s-a întors acasă, m-a găsit stând pe canapea cu televizorul pornit pe mut.

— Ce-ai pățit, Vlad? Pari abătut.

Am dat din umeri.

— Am vorbit cu Radu… Cred că nu vede lucrurile așa cum le văd eu.

Mama s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna între palmele ei muncite.

— Fiecare vede viața prin ochii lui, dragul meu. Tu ai vrut să-l ajuți, el a vrut să se descurce singur. Poate niciunul n-a greșit cu adevărat.

Am oftat și m-am gândit la fetița lui Radu, la zâmbetul ei când mă vede venind cu ciocolată sau baloane colorate. Poate că pentru ea sunt „unchiul Vlad cel bun”. Dar pentru fratele meu? Sunt doar o umbră care îi amintește mereu cât de greu îi este.

Noaptea târziu, Radu mi-a trimis un mesaj scurt: „Scuze pentru azi. Poate vorbim altădată.”

N-am știut ce să-i răspund. Poate că uneori dragostea dintre frați nu e despre cât dai sau cât primești, ci despre cât poți accepta diferențele dintre voi.

M-am întrebat: Oare cât din ceea ce facem pentru ceilalți e cu adevărat pentru ei și cât e pentru liniștea noastră? Și dacă sacrificiul nostru nu e recunoscut sau apreciat… mai are vreun rost?