„Dacă pleci la Cluj, pentru mine e ca și cum mă îngropi de vie.” Așa mi-a spus mama, în curte, în fața copiilor mei, când i-am zis că nu mai pot să-i cresc doar din amintiri și din roșiile din grădină
„Dacă pleci, să știi că pe mine mă lași singură să mor aici.”
Asta mi-a zis mama când i-am spus că vreau să mă mut cu copiii la Cluj. Nu în casă, nu între patru ochi. În curte, lângă șopron, în timp ce fata cea mică desena cu un băț în praf și băiatul asculta, prefăcându-se că nu.
Eu am 38 de ani, sunt văduvă de aproape trei ani și stau cu copiii în satul în care m-am născut, într-o casă bătrânească rămasă de la ai mei. După ce am rămas singură, mama a fost lângă mine, n-am cum să neg. M-a ajutat cu copiii, cu mâncarea, cu grădina, cu alergătura la medicul de familie, la primărie, la tot. Dar în același timp, încet-încet, a ajuns să creadă că dacă m-a ajutat, are și dreptul să hotărască în locul meu.
„Și la Cluj ce faci? Crezi că te așteaptă cineva cu brațele deschise?”
„Nu mă așteaptă nimeni, mamă. Dar aici ce fac? Fac naveta două ore pentru un salariu de nimic la magazinul din comună? Copiii cresc. Băiatul intră la liceu anul viitor.”
„Am crescut și noi aici.”
„Da, și eu am crescut aici. Și tot de aici am plecat ani de zile la muncă sezonieră, că n-aveam altceva.”
Aici e partea pe care n-o spune nimeni când mă judecă. Eu n-am fost ușa de biserică. După ce a murit tatăl copiilor, m-am speriat și m-am agățat de ce-am prins. Am refuzat atunci o posibilitate să plec în Brașov, la o prietenă, să lucrez la o cofetărie. Mi s-a părut prea riscant. Am zis că mă descurc aici. Numai că „mă descurc” a însemnat datorii mici peste datorii mici, cumpărături pe caiet la magazin, lemne luate mai târziu, haine pentru copii de la second. Și da, am ținut și eu prea mult de ideea că „nu plecăm din casa noastră”.
Mama s-a prins de slăbiciunea mea. Mereu zicea:
„Casa asta nu se lasă. Grădina asta nu se lasă. Aici sunt părinții mei, aici sunt ai noștri.”
Numai că „ai noștri” nu plătesc meditații, nu plătesc chirie, nu rezolvă faptul că fata face o oră până la afterschool în orașul apropiat când mai prind loc și transport.
În ultimele luni am început să caut serios. Clujul era prima variantă fiindcă am o fostă colegă de liceu acolo, la Florești, care mi-a zis că la început m-ar ajuta să găsesc chirie și poate ceva de muncă la un depozit sau la un supermarket. M-am uitat și la Brașov, că parcă mi se părea puțin mai omenesc la chirii, dar tot mare e diferența față de ce am acum. N-am spus nimic acasă până n-am fost sigură că măcar încerc.
Greșeala mea a fost că am ascuns. Am mers într-o zi la Cluj fără să-i spun mamei, chipurile că am treabă la oraș. Am văzut două chirii, am întrebat de școală, de autobuze, de program. Când m-am întors, băiatul i-a scăpat că am fost „să vedem unde o să stăm”.
Atunci a explodat.
„Deci tu umbli pe ascuns? Așa mare ți-e rușinea de mine?”
„Nu mi-e rușine, dar știam cum reacționezi.”
„Normal că reacționez! Vrei să mă lași singură aici pentru ce? Pentru bloc? Pentru străini? Să crească ăștia mici între betoane?”
Băiatul, care de obicei tace, a zis:
„Eu vreau la oraș, bunico. Aici n-am nici cu cine învăța pentru admitere.”
Mama a încremenit. Cred că mai tare a durut-o asta decât ideea mutării.
Seara, după ce au adormit copiii, a venit la mine în bucătărie și a vorbit altfel. Nu țipând.
„Tu crezi că mie îmi pasă numai de casă? Mi-e frică, atât. Dacă pleci, rămân singură. Să nu zici că nu înțeleg. Înțeleg foarte bine de ce vrei să pleci. Dar eu ce fac?”
Atunci am aflat ceva ce nu-mi spusese clar niciodată. De luni bune avea amețeli, îi crescuse tensiunea și medicul îi recomandase investigații mai serioase la județean, dar tot amâna. Nu voia să mă încarce, așa a zis. Eu m-am enervat:
„Și asta ți se pare normal? Să taci și după aia să-mi spui că te abandonez?”
„Tu ai tăcut prima.”
A avut dreptate, și m-a durut.
Adevărul e că nici una n-a fost complet dreaptă. Eu am ținut în mine frica de bani și de viitor până a ieșit ca o fugă. Ea și-a împachetat frica de singurătate în discurs cu tradiții și datorie.
De atunci tot încercăm să găsim o variantă. Să nu vindem casa deocamdată. Să o lăsăm în grijă, să venim în weekenduri când putem, să punem doar strictul în grădină, nu să ne rupem spatele pentru tot. M-am uitat și la varianta să plec întâi eu cu copiii în chirie într-un oraș mai apropiat, poate Brașov, nu direct la capătul lumii pentru mama. Ea a zis că dacă ar ști că are și ea un drum clar la doctori și că nu disparem din viața ei, poate ar suporta mai ușor.
Dar apoi iar începe:
„Și de sărbători unde veniți? Și cine mai face curat în casă? Și dacă se strică acoperișul?”
Și eu iar sar:
„Mamă, eu nu pot să-mi sacrific copiii ca să nu se strice un acoperiș.”
Mă simt vinovată și când mă gândesc să plec, și când mă gândesc să rămân. Știu că satul nu e o pedeapsă și orașul nu e salvarea garantată. Dar mai știu și că, dacă nu încerc acum, peste câțiva ani o să-mi reproșez.
Eu cred că rădăcinile contează, dar nu pot să le leg de gleznele copiilor mei. Voi cum ați împăca datoria față de părinți cu viitorul copiilor, fără să simțiți că trădați pe cineva?