„Sufletul casei mele: Tatăl care nu voia să-și lase amintirile”

M-am trezit devreme, cu o senzație rece pe spinare, de parcă rădăcinile mi se smulgeau din suflet. M-am plimbat prin apartament, atingând rama pozei cu Lucica din 1982, în care zâmbește larg, aproape în râs. Vocea Cristinei mi-a răsunat din bucătărie, limpede și fermă, ca într-un vis din care nu mă pot trezi: „Tata, trebuie să vorbim serios. Nu pot continua așa… E prea greu cu toții într-un spațiu atât de mic.”

Mi-am rezemat fruntea de ușa dormitorului meu, simțind căldura lemnului în care Lucica obișnuia să bată ușor de câte ori venea cu o cană de ceai. Patul meu scârțâia ușor la fiecare mișcare, mă avertiza parcă și el să nu-l părăsesc. Nepotul Andrei dormea încă, răsucit pe partea stângă, făcând loc jucăriei de pluș primite de la mine.

Am încercat să mă ridic, dar durerile de genunchi m-au adus imediat cu picioarele pe pământ. Cristina mă privea ca pe o povară, nu ca pe tatăl care a legănat-o și care, acum 30 de ani, a vopsit cu mâna lui pereții roz din camera ei. „E spre binele tău, tata. O să ai acolo tot ce-ți trebuie – oameni care să aibă grijă de tine, companie, poate nici nu o să te mai doară genunchii de la atâta stat în patul ăsta chinuit.”

Nu am mai spus nimic, doar am zâmbit amar. Ce să spun? Că nu am nevoie de compania unor necunoscuți, ci de aburul de la cafeaua făcută de Cristina, chiar dacă mereu îi scapă zahărul? Sau că nu am nevoie să mă învețe cineva să trec strada, ci vreau doar să aud din nou uşa de la intrare trosnind când Andrei vine de la școală?

Se făcuse deja târziu. Cristina și-a pus paltonul grăbită, m-a privit pentru o clipă de parcă voia să spună ceva mai blând, apoi s-a răzgândit. „Revin după-masă să mai povestim. Mâine mergem să vedem locul. E foarte frumos, cu grădină, cu televizor mare, cu personal ok… e aproape de parc.”

Am rămas singur cu gândurile mele. Mi-am adus aminte de iarna în care am cărat lemnele pentru sobă cu spatele vreodată mai tânăr, amintindu-mi cum Lucica îmi reproșa jumătate în glumă că nu îmi pasă de spatele meu, ci doar de căldura casei. „Cald să fie, Ilie, dar să nu te văd olog!”

Telefonul a sunat brusc, m-a trezit din plutirea mea printre amintiri. Era Marian, fratele meu mai mic, care stă la Bacău. „Ilie, să nu pleci de-acasă! Ce e cu fata ta? Cum să-ți ceară una ca asta?” Mă simțeam ca între două lumi: una care mă vrea aici, alta care mă împinge afară.

Ziua a trecut greoi. Vecina, doamna Florica, a venit să mă vadă. „Ilie, ai înnebunit? N-ai tu loc aici, la tine acasă? N-aș pleca de la apartamentul meu nici să-mi dea cineva o vilă cu piscină!” Am râs amândoi, dar râsul mi s-a prăbușit în piept, răsturnându-se în tăcere. Florica mi-a adus o plăcintă cu mere. „Gustă, poate-ți vine si ție mintea la cap.”

Seara, Cristina s-a întors. A venit cu Andrei, ținându-l de mână. Îl tot privea lung, ca și cum căuta în el răspunsuri pe care nici ea nu le are. „Tata, trebuie să fim toți fericiți. Și noi, și tu. Înțelegi?”

Am răbufnit. „Fericirea asta înseamnă să mă pui la marginea drumului, ca pe o haină veche? Te-am crescut să-ți dai familia afară ca să-ți fie ție mai comod?” Andrei s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat, fără să spună nimic. Știa el, copil fiind, că nu din răutate vine decizia Cristinei.

Au urmat zile în care nimeni nu vorbea nimic, doar priviri furate pe sub sprâncene. Am simțit că mă sting încet, ca o lumânare lăsată pe masă după ce petrecerea s-a terminat. Noaptea, de-abia puteam adormi, cu inima alergând nebună după foșnetul pașilor Lucicăi pe holul lung. Mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să plec, ca să nu-i împovărez pe toți, ca să nu mai fiu motiv de ceartă.

Într-o duminică, Cristina a venit cu niște poze vechi. Mi le-a așezat pe masă. „Ți-aduci aminte când am fost la Sinaia? Uite, aici căram tu sania…” Apoi a tăcut din nou.

Mi-au dat lacrimile. „Cum să mă despart de toate astea, maică? Ce să fac cu viața mea printre străini? Poate acolo e curat și cald, poate am saltea mai bună și televizor cu 100 de canale, dar eu vreau să mor aici, între pereții ăștia care știu totul despre mine.”

Cristina mi-a luat mâinile între palme. „Eu vreau să fii bine, tata, dar nu te mai pot ajuta așa… Nu e loc, nu mai pot. Sunt și eu om.” Am înțeles, pentru prima dată, frica ei. Nu e doar fuga după confort, ci oboseala de a fi mereu „între ciocan și nicovală”. S-a ridicat și a dat să plece, dar s-a întors, șoptind: „Nu vreau să te pierd…”

Am rămas în tăcerea serii, pe colțul patului, cu fotografia Lucicăi în mână. Ce rost are viața, dacă ajungi la bătrânețe să fii nedorit niciunde, nici acasă, nici la azil? Să fie acesta prețul faptului că nu mai încape trecutul în prezentul copiilor noștri?

Oare câți tați, ca mine, simt astăzi că nu mai aparțin nicăieri? Ce ați face voi, să plecați din propria voastră viață doar fiindcă spațiul s-a umplut de generații noi?