Laptele amar al regretului: Povestea mea de mamă

— Mariana, nu vezi că îl faci de râs? Are opt ani! Ce o să zică lumea?
Vocea soțului meu, Sorin, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mă uitam la Vlad, băiatul nostru, care stătea pe canapea cu ochii mari, speriat. Încercam să-i evit privirea. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram mama lui și alta în care eram soția lui Sorin, femeia judecată de toți.

Nu știu când am început să mă simt vinovată. Poate când am văzut privirile vecinelor la scara blocului sau când educatoarea mi-a spus pe șoptite: „Mariana, poate ar trebui să-l lași să crească…”. Dar eu credeam că fac ce e mai bine. Vlad fusese un copil bolnăvicios, mereu răcit, mereu cu febră. Laptele meu era singurul lucru care-l liniștea. Și eu aveam nevoie de el. Poate mai mult decât el de mine.

— Nu înțelegi, Sorin! Nu pot să-l las așa. Încă are nevoie de mine! am izbucnit într-o seară, când Vlad dormea deja.
— Are nevoie să fie băiat, nu bebeluș! Mâine mergem la psiholog. Gata!

A doua zi am mers la cabinetul doamnei doctor Popescu. Vlad stătea între noi, cu ochii în pământ. Doamna doctor m-a privit lung.
— Mariana, uneori dragostea noastră poate sufoca. Copiii cresc și trebuie să-i lăsăm să plece.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am început să plâng acolo, în fața tuturor. Vlad s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.
— Nu plânge, mami…

După ședința aceea, totul s-a schimbat. Sorin a devenit distant. Seara nu mai vorbea cu mine. Vlad a început să fie tachinat la școală. „Bebelușul lui mama”, îi spuneau ceilalți copii. Într-o zi a venit acasă cu ochii roșii:
— Mami, nu mai vreau să merg la școală…

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-l liniștesc, dar știam că eu sunt cauza durerii lui. Începusem să urăsc oglinda. Mă uitam la mine și vedeam o femeie slabă, cu cearcăne adânci și ochi goi.

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate.
— Mariana, trebuie să te oprești. Îl pierzi pe Vlad și-l pierzi și pe Sorin.
— Dar dacă se îmbolnăvește? Dacă nu mai pot fi o mamă bună?
— O mamă bună îl lasă să devină bărbat.

Am încercat să opresc alăptarea. Vlad plângea nopți întregi. Eu plângeam cu el. Sorin dormea pe canapea. Casa noastră era plină de tăceri grele.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de copilăria mea, de cum mama mă ținea strâns la piept când tata pleca la muncă în Italia. Poate că nu voiam ca Vlad să simtă vreodată lipsa asta…

Timpul a trecut greu. Vlad a început să refuze mâncarea, să vorbească tot mai puțin. Am mers din nou la psiholog. Mi s-a spus că trebuie să-mi accept greșeala și să-l ajut pe Vlad să se desprindă cu blândețe.

Am început să-i citesc povești seara, să-l țin în brațe fără alăptare, să-i spun că îl iubesc chiar dacă nu mai e bebelușul meu. A fost greu. Foarte greu.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu un desen: „Mami și Vlad merg la munte”. Era prima dată când ne vedeam împreună altfel decât în vechea noastră rutină.

Sorin a început să se întoarcă spre noi încet-încet. Dar ceva s-a rupt între noi doi. Nu mai eram aceeași familie.

Acum Vlad are zece ani. E mai retras decât ceilalți copii, dar începe să-și facă prieteni. Eu încă mă lupt cu vina și regretul. Oamenii încă șușotesc pe la colțuri când trec pe lângă noi.

Uneori mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe egoismul? Câte dintre noi facem greșeli din prea multă iubire? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?