„De ce ești atât de încăpățânată, mamă? Nu te ducem la azil”: Casa s-a vândut repede, iar banii au fost împărțiți

Doamna Popescu stătea în fotoliul ei preferat, privind pe fereastră peisajul familiar al micului ei oraș natal. Copacii în care se urcase când era copil, grădina pe care o îngrijise timp de decenii și vecinii care deveniseră ca o familie de-a lungul anilor—totul făcea parte din sufletul ei. Oftă adânc, știind că copiii ei, Elena și Mihai, erau pe cale să sosească pentru o altă „discuție”.

Elena și Mihai fuseseră insistenți în privința vânzării casei și mutării doamnei Popescu în oraș. Argumentau că ar fi mai ușor pentru ei să aibă grijă de ea, că ar avea acces mai bun la facilități medicale și că nu ar fi atât de izolată. Dar doamna Popescu nu se simțea izolată; se simțea acasă.

„Mamă, trebuie să vorbim,” spuse Elena în timp ce intra în sufragerie, urmată de Mihai.

„Despre ce?” răspunse doamna Popescu, deși știa deja răspunsul.

„Despre casă,” spuse Mihai direct. „Am găsit un cumpărător și oferă un preț bun.”

Inima doamnei Popescu se strânse. „Nu vreau să vând această casă,” spuse ferm. „Aici este casa mea.”

„Mamă, nu mai poți locui singură aici,” spuse Elena blând dar ferm. „Nu este sigur.”

„M-am descurcat foarte bine până acum,” replică doamna Popescu.

„Dar pentru cât timp?” contracară Mihai. „Ce se întâmplă dacă pățești ceva? Nu putem ajunge aici suficient de repede să te ajutăm.”

Doamna Popescu își privi copiii, văzând îngrijorarea din ochii lor dar și determinarea. Știa că ei credeau că fac ceea ce este mai bine pentru ea, dar nu înțelegeau ce îi cereau să renunțe.

„Te rog, doar gândește-te la asta,” imploră Elena.

Doamna Popescu dădu din cap cu reticență, știind că gânditul la asta nu îi va schimba părerea dar poate îi va câștiga puțin timp.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar presiunea din partea Elenei și a lui Mihai nu a cedat. Vizitau mai des, de fiecare dată aducând în discuție subiectul vânzării casei și mutării în oraș. Doamna Popescu simțea că era erodată, puțin câte puțin.

În cele din urmă, într-o seară, după o altă conversație epuizantă, doamna Popescu a fost de acord să se întâlnească cu potențialii cumpărători. Sperase că văzându-i reticența îi va face să se răzgândească.

Întâlnirea a fost scurtă și de afaceri. Cumpărătorii erau un cuplu tânăr care doreau să-și întemeieze o familie și le plăcea farmecul casei vechi. Doamna Popescu putea vedea că vor avea grijă de ea, dar asta nu făcea lucrurile mai ușoare.

Vânzarea s-a realizat rapid și înainte ca doamna Popescu să-și dea seama, își împacheta viața în cutii. Elena și Mihai au ajutat-o să sorteze decenii de amintiri, hotărând ce să păstreze și ce să lase în urmă.

În ziua mutării, doamna Popescu stătea în fața casei acum goale, simțind un profund sentiment de pierdere. Știa că lăsa în urmă mai mult decât o clădire; lăsa în urmă o parte din ea însăși.

Apartamentul din oraș pe care Elena și Mihai îl găsiseră pentru ea era modern și confortabil, dar părea rece și impersonal comparativ cu vechea ei casă. Doamna Popescu încerca să se adapteze, dar nu putea scutura sentimentul de a fi în afara locului.

Copiii ei o vizitau des la început, dar pe măsură ce timpul trecea, vizitele lor deveneau tot mai rare. Aveau și ei viețile lor de trăit, până la urmă.

Doamna Popescu își petrecea majoritatea zilelor singură, dorindu-și priveliștile și sunetele familiare ale orașului natal. Știa că nu se va simți niciodată cu adevărat acasă în oraș.

În cele din urmă, doamna Popescu a realizat că deși copiii ei acționaseră din dragoste și îngrijorare, nu înțeleseseră ce însemna cu adevărat „acasă” pentru ea. Și acum era prea târziu să se întoarcă.