Umbra de pe hol: ziua în care am dus-o pe mama la azil

— Nu mă lăsa aici, Ilinca, te rog… vocea mamei răsuna în holul rece, ca un ecou care nu vrea să se stingă nici azi, după atâtea luni. Mâinile îi tremurau, iar ochii ei mari, odinioară plini de viață, mă priveau cu o disperare pe care nu o voi uita niciodată. M-am uitat la ceas, de parcă timpul ar fi putut să încetinească, să-mi dea răgaz să găsesc altă soluție. Dar nu era nicio altă soluție. Sau cel puțin așa îmi repetam în gând, ca să pot respira.

Totul a început cu un an în urmă, când mama a început să uite lucruri simple: oala pe foc, cheile în ușă, numele nepoților. La început am râs împreună, făcând glume despre bătrânețe. Dar râsul s-a transformat repede în îngrijorare când am găsit-o într-o zi pe bancă în fața blocului, plângând că nu știe unde locuiește. Am sunat-o pe sora mea, Roxana, care locuiește la Cluj. „Ilinca, nu pot veni acum, copiii au școală, soțul e plecat cu serviciul… descurcă-te cum poți”, mi-a spus la telefon, cu vocea aceea tăioasă care mă făcea mereu să mă simt mică.

Soțul meu, Sorin, era tot mai iritat. „Nu putem trăi așa! Copiii se sperie când o văd pe mama ta vorbind singură prin casă. Eu nu mai pot!” Am încercat să-i explic că nu e vina ei, că boala asta vine peste oameni ca o ceață groasă. Dar el nu voia să audă. „Ori găsești o soluție, ori… nu știu ce facem!”

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și am plâns în pernă, încercând să nu trezesc copiii. Îmi aminteam cum mama mă ținea de mână când eram mică și aveam febră, cum îmi cânta „Somnoroase păsărele” până adormeam. Și acum eu trebuia să o abandonez?

Am început să caut variante: femei care să vină să stea cu ea, dar toate cereau bani pe care nu-i aveam. Am încercat să o duc la Roxana pentru o perioadă, dar sora mea a refuzat categoric: „Nu pot, Ilinca! Nu vezi că abia mă descurc cu ai mei?”

Într-o zi, mama a ieșit din casă și s-a rătăcit. A găsit-o un vecin la marginea orașului, speriată și flămândă. Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia. Am început să vizitez aziluri. Mirosul de dezinfectant și liniștea apăsătoare din camerele acelea m-au făcut să mă simt ca un criminal.

În ziua aceea fatidică, am îmbrăcat-o pe mama cu bluza ei preferată cu flori albastre. „Unde mergem?” m-a întrebat ea zâmbind. „La doctor, mamă”, am mințit eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

Când am ajuns la azil, doamna Maria, asistenta, ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat. „Nu vă faceți griji, aici va fi bine îngrijită.” Mama s-a uitat la mine și a înțeles totul într-o clipă. „Nu mă lăsa aici… Ilinca…”

Am plecat plângând pe holul acela lung și rece. Afară ploua mocnit. M-am urcat în mașină și am urlat de durere. Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, cu telefonul în mână, așteptând un semn de la Roxana sau Sorin. Nimeni nu a sunat.

Zilele au trecut greu. Mergeam la mama cât de des puteam. De fiecare dată mă întreba: „Când mă iei acasă?” Iar eu îi spuneam povești despre reparații la apartament sau despre cât de ocupați sunt copiii la școală.

Roxana a venit abia după două luni. A intrat în azil cu aerul ei superior și a început să critice tot: „De ce miroase așa? De ce nu are mama hainele ei bune?” Am izbucnit: „Unde ai fost până acum? Tu știi cât de greu mi-a fost?” Ne-am certat acolo, în fața tuturor bătrânilor și asistentelor. Mama ne privea cu ochii goi.

Sorin s-a distanțat tot mai mult. Copiii au început să mă întrebe de ce bunica nu mai vine acasă de Crăciun. Le-am spus că e bolnavă și are nevoie de îngrijiri speciale.

Într-o zi, mama nu m-a mai recunoscut. M-a privit lung și mi-a spus: „Sunteți foarte drăguță… semănați cu fata mea.” Am ieșit din cameră și am plâns ca un copil.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am trădat-o pe femeia care mi-a dat viață. Oare există vreo alegere corectă când vine vorba de părinții noștri? Sau suntem condamnați să purtăm această vinovăție toată viața?