„Odată un Stâlp de Sprijin, Acum Uitata: Amintită Doar în Perioada Sărbătorilor”

Penelope stătea liniștită în sufrageria ei modestă, ticăitul ușor al ceasului punctând liniștea care o învăluia. Pereții, împodobiți cu fotografii vechi de fețe zâmbitoare și reuniuni de sărbători, păreau să-i batjocorească singurătatea. Trecuseră ani de când acele fotografii fuseseră făcute, ani de când se simțise cu adevărat necesară.

Pe atunci, viața Penelopei era un vârtej de activități. Fiica ei, Ariana, și ginerele ei, Iosif, se bazau mult pe ea când copiii lor, Aria și Ștefan, erau mici. Penelope se dedicase complet rolului de bunică iubitoare, mereu acolo pentru a face babysitting, a ajuta cu proiectele școlare și a oferi o ureche ascultătoare. „Mamă, avem nevoie de tine,” spunea adesea Ariana, iar Penelope lăsa totul pentru a ajuta.

Pe măsură ce anii treceau, Aria și Ștefan au crescut și au plecat la facultate. Și-au început propriile vieți, ocupați cu cariere și noi relații. Ariana și Iosif, acum cuiburi goale, și-au găsit și ei noi hobby-uri și cercuri sociale. Treptat, telefonul Penelopei suna din ce în ce mai rar, iar vizitele deveneau sporadice, mai ales în perioada sărbătorilor, când convențiile sociale o impuneau.

Acest Crăciun nu a fost diferit. Penelope își pregătise casa pentru obișnuitele vizite scurte. Gătise toate mâncărurile tradiționale, își decorase casa și împachetase câteva cadouri modeste pe care reușise să le cumpere din pensia ei mică. Totuși, simțea o neliniște în inimă, o șoaptă care îi spunea că eforturile ei erau doar formalități.

În Ajunul Crăciunului, soneria a sunat în sfârșit. Inima Penelopei a tresărit cu un amestec de bucurie și teamă. A deschis ușa și i-a găsit pe Ariana și Iosif, cu zâmbete lipite pe fețe, purtând o plăcintă cumpărată din magazin. Aria și Ștefan nu erau cu ei; aparent, aveau alte planuri anul acesta.

„Putem sta doar puțin, mamă. Avem o rezervare la cină la ora șapte,” a explicat Iosif, verificându-și ceasul aproape imediat după ce au intrat.

Vizita a fost scurtă și plină de discuții superficiale. Penelope a încercat să întrebe despre viețile lor, dar răspunsurile au fost vagi, grăbite. Era clar că erau acolo din obligație, nu din dorință. Când s-au ridicat să plece, Penelope a simțit un val de tristețe, realizând că aceste vizite de sărbători erau doar gesturi simbolice.

„Ai grijă de tine, mamă. Te vom suna curând,” a spus Ariana, oferindu-i Penelopei o îmbrățișare formală. Ușa s-a închis în urma lor, lăsând-o pe Penelope în mormântul ei liniștit și decorat.

Realizarea a lovit-o puternic. Nu mai era o parte vitală a vieților lor; era o obligație sezonieră, o relicvă a trecutului lor, recunoscută doar când calendarul o cerea. Lacrimile i-au umplut ochii în timp ce se așeza din nou, înconjurată de fantomele Crăciunurilor trecute, când prezența ei era prețuită, nu programată.

Penelope știa că aceasta era viața ei acum, așteptând următoarea sărbătoare, următoarea recunoaștere scurtă a existenței ei. Era o pastilă amară de înghițit, dar la vârsta ei, se întreba dacă nu era prea târziu să aștepte altceva.