Între două lumi: Bunica Maria și lupta pentru echilibru

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! Am găsit-o iar pe mama ta în fața blocului, desculță, încercând să deschidă portiera unei mașini străine. Credea că e acasă la ea…

Vocea mea tremura, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Radu s-a ridicat încet de pe canapea, cu ochii lui obosiți de la serviciu și de la grija zilnică. S-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Știu, Ana. Știu că e greu. Dar ce să facem? Să o ducem la azil? Nu pot… E mama mea.

Am oftat adânc. În ultimele luni, viața noastră se schimbase radical. Bunica Maria, mama lui Radu, fusese mereu o femeie puternică. Crescuse singură trei copii după ce soțul ei murise într-un accident de mină la Lupeni. Îi admirasem mereu curajul și voința. Dar acum, la 78 de ani, Alzheimerul îi furase încet-încet amintirile, cuvintele, chiar și identitatea.

Când am acceptat să o aducem la noi, am crezut că va fi greu, dar nu imposibil. Îmi imaginam că îi voi găti mâncărurile preferate — ciorbă de perișoare și plăcintă cu brânză — și că vom povesti despre copilăria lui Radu la țară. Dar realitatea a fost alta: nopți nedormite, crize de confuzie, uși încuiate și chei ascunse. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, nu mai înțelegeau nimic. Ilinca mă întreba mereu:

— Mami, de ce bunica mă strigă „Sorina”? Cine e Sorina?

Nu știam ce să-i răspund. Uneori Maria mă confunda cu sora ei moartă de mult sau îl certa pe Vlad pentru că „nu și-a făcut temele”, deși el abia intrase la școală.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să o conving să intre în pat — „Nu pot dormi aici! Aici stau străinii!” — am izbucnit în plâns în baie. Mă simțeam vinovată pentru că nu aveam răbdare, pentru că uneori îmi venea să fug din casă și să nu mă mai întorc.

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu o cafea și mi-a spus:

— Ana, trebuie să vorbim cu frații mei. Nu putem duce totul singuri.

Așa am ajuns să organizăm o „ședință de familie” pe WhatsApp cu Andreea și Mihai. Discuțiile au fost tensionate:

— Eu sunt la Cluj! Cum vrei să vin acasă? Am doi copii mici! — scria Andreea.

— Eu lucrez în construcții toată ziua… — răspundea Mihai.

— Și noi avem copii! Și noi muncim! — am izbucnit eu.

În cele din urmă, am stabilit ca în fiecare weekend să vină unul dintre ei să stea cu Maria. Era puțin, dar era un început.

Sâmbătă dimineața a venit Andreea. Maria a recunoscut-o pentru câteva clipe:

— Fata mea… ai venit…

Andreea a izbucnit în plâns și a ieșit pe balcon. Am mers după ea.

— Nu pot s-o văd așa… Nu e mama mea…

Am îmbrățișat-o. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură.

Cu timpul, am început să ne adaptăm. Am pus zăvoare la uși, am ascuns cheile și am făcut program de supraveghere. Copiii au început să se obișnuiască cu stările bunicii. Vlad îi citea povești seara, chiar dacă ea adormea după primele două pagini. Ilinca îi desena flori pe care Maria le privea cu ochii umezi:

— Ce frumos… Parcă e grădina mea de la Lupeni…

Într-o zi, când eram toți la masă, Maria s-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Ești o fată bună… Să ai grijă de copiii ăștia…

Pentru o clipă am simțit că m-a recunoscut. Am zâmbit printre lacrimi.

Dar nu toate zilele erau bune. Uneori Maria devenea agresivă sau refuza să mănânce. Alteori plângea ore întregi după „mama”, deși mama ei murise de zeci de ani. În acele momente mă simțeam neputincioasă și furioasă pe boală, pe viață, pe toți cei care nu înțelegeau prin ce trecem.

Prietenii ne evitau; vecinii șușoteau când Maria ieșea pe scară în papuci de casă. Odată am auzit-o pe doamna Popescu spunând:

— Săraca femeie… Dar și nora aia a ei nu prea are grijă…

M-am simțit judecată fără drept de apel.

Într-o seară târzie, după ce copiii adormiseră iar Radu era plecat la serviciul de noapte, Maria a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă și m-a privit lung:

— Tu cine ești?

Am simțit un gol în stomac.

— Sunt Ana… nora ta.

A zâmbit vag:

— Ești frumoasă… Să ai grijă de tine.

Apoi s-a ridicat și s-a dus la culcare.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceașca de ceai tremurând în mâini. M-am gândit la toate familiile care trec prin asta — la cât de puțin se vorbește despre boala asta în România, la cât de greu e să ceri ajutor fără să fii judecat sau compătimit fals.

Uneori mă întreb dacă fac destul sau dacă sacrific prea mult din viața mea pentru cineva care nici măcar nu mă mai recunoaște uneori. Dar apoi văd cum copiii mei devin mai empatici, cum Radu își îmbrățișează mama chiar dacă ea îl întreabă cine e… și simt că poate asta e adevărata familie: nu perfecțiunea, ci răbdarea și iubirea atunci când nimic nu mai pare posibil.

Oare câți dintre noi avem curajul să vorbim despre suferința asta tăcută? Oare câți reușim să găsim echilibrul între datoria față de părinți și dreptul nostru la fericire? Voi cum ați face față?